Ioana Hincu

Arta conversației degeaba

In Dubii on Iulie 18, 2013 at 6:44 pm

Din cotidianul zăpăcitor:

Cu o consecvență și frecvență demne de-o cauză mai bună, mă confrunt ( atât în viu, cât și-n virtual) cu următoarele situații:

 1.Interlocutorul mă întreabă ceva. Dau să răspund. Încep. Mă întrerupe, răspunde tot el și sare la alt subiect. Pe final îmi reproșează că deși mi-a solicitat, nu i-am răspuns, n-am lămurit nimic, deci habar n-am. În regulă. Ce să mai zic…

2. Interlocutorul (tabula rasa pe domeniu) îmi solicită un sfat profesional. I-l dau. Mă contrazice vehement. Bine, zic. Ba nu e bine. Reiau. De regulă altfel. Poate m-oi fi exprimat eliptic sau prea tehnic. Folosesc analogii și cuvinte simple, din bagajul strămoșesc, gen brad, brânză, viezure, Ana are mere, Barbu are pere. N-am dreptate. Bine, dar situația în drept aplicată la aia de fapt asta este. Ce așteptați să vă spun?  – Că am dreptate. – Păi încercați în altă parte. Aha! Sunt arogantă, incompetentă și rea. Eh, nimeni nu-i perfect.

3. Temă neutră, impersonală, de principiu. Interlocutorul are o opinie folcloric-mitologic larg mediatizată de a cărei subțirime și eroare mă prind (în caz că). Îmi permit (“nesăbuință” e numele meu) să-l aduc la realitate cu date, fapte (uneori de egală notorietate), plus petit exercițiu rațional. Sunt idioată. Bașca nu-i meseria/treaba mea, ce mă bag. Preț de cel puțin o secundă, mă dubitez:  oi fi idioată. După ce-mi revin (că-mi revin),  într-o zi bună râd și/sau ironizez. Într-o zi proastă, ori mă sperii, ori mă enervez. Ceea ce-mi cauzează.

4. Subiect axiomatic de tip: unu și cu unu fac doi. Interlocutorul este un filosof/intelectual diplomat (cu diplomă) noncoformist, creativ (se mândrește cu asta, plus e vanitos,narcisist) sau progresist. Calm, metodic, de nezdruncinat, omul nu e de acord: totul e relativ. Și aritmetica e relativă: conform ultimelor studii model outside- the- box- thinking (dincolo de limite, inovator) reiese că unu și cu unu în variantă de ultimă oră fac trei; în viitor e foarte posibil să facă cinci; au zis la televizor; a văzut un documentar; a citit pe internet; a publicat NYTimes, a scris și un laureat al premiului  Nobel. Plus dumnealui e creativ. Aici de regulă îmi vine spontan replica aia a lui Caragiale din Căldură mare: – Amice, ești idiot? După care nu mai insist că n-are rost: eu, retrogradă, rămân la unu și cu unu fac doi, ei sunt de neclintit în convingerile lor ezoterice, inițiatice, mult în afara cutiei (outside-the-box), ba chiar dincolo de gardul grădinii Domnului. Plus l-am făcut idiot, sunt vulgară, gândesc simplist, mi-am pierdut credibilitatea. Și gata.

5. Asta-i singura situație cu potențial relaxant: interlocutorul bate câmpii fascinant, sistematizat. Unele deliruri au fascinația lor.  Nu știu cum se face, dar aici mă descurc cel mai ușor. Pe nebuni (am învățat de mică) nu-i contrazici. De vindecat nu se vindecă, plus nu costă nimic să-i aprobi. După care fugi. Altceva nu rămâne de făcut.

 Rămân însă total ineficientă în ipotezele 1-4, unde oamenii nu par complet nebuni (desigur, n-am expertiză de specialitate, deci se poate să mă înșel). Toate sunt capcane pe care nu pot, nu știu să le evit. Cum se deschide un subiect de interes public, hop și eu. Și gata capcanele. Care se ivesc continuu, de nicăieri, la tot pasul, de unde nu te-aștepți. Sau în fine, eu nu m-aștept și lumea e diversă. Asta trebuie să fie , domnule! diversitatea aia de care vorbesc ăștia atât. De aia probabil trebuie date niște legi dublate de forța coercitivă a statului, supra-statului, congregației continentale, mondiale, și sancțiuni pe măsură, în caz că ești recalcitrant și nu te conformezi, nu îmbrățișezi docil atâta diversitate…

Acuma, e clar că toate variantele fac parte din arta conversației degeaba.  Sau, altfel spus, a monologurilor paralele din ciclul „vorbim aparent împreună, comunicăm zero”.  Unele situații însă au potențial vătămător pentru mine: interlocutorii sunt fie neașteptat de agresiv-insistenti, fie ranchiunoși (te țin minte și nu știi când sar la beregata).

 Așa stând lucrurile, mă gândesc că ar fi mult mai reconfortant și sigur să conversez mai rar cu oameni și mai des cu pereți – ăștia, de când a explodat piața construcțiilor, după epoca de piatră, au avantajul că sunt peste tot și dacă nu te pui fizic cu ei, sunt prietenoși.Peretele nu mă sperie, nu mă enervează,  nu-i câtuși de puțin periculos; dacă doar vorbesc cu el, ce-mi poate face un perete în fond? Ce-i drept nici nu mă distrează, nici nu aflu ceva nou, dar  vorba aia, e perete, câte așteptări să ai de la el? Pe de altă parte, din câte știu, acest din urmă comportament (vorbitul la perete) necesită tratament, iar mie nu-mi place la doctor.

 Prin urmare, din două una:

 Ori nu stăpânesc eu arta dialogului degeaba – aștept sugestii inițiatice.  Ori s-au înmulțit peste măsură cei care (chiar) au nevoie de tratament.

 Pe această notă dubitativă, până mă clarific, cu mare încredere în bunul Dumnezeu (când nu mai am soluții devin mistică), voi continua să-mi risc totuși sănătatea mintală, eventual integritatea corporală,  în dialog cu omul, fie și degeaba. Sper să nu regret.

Anunțuri
  1. pai da, probabil vorbim de lucruri diferite, dar nu neaparat

  2. „e clar că toate variantele fac parte din arta conversației degeaba”

    „Așa stând lucrurile, mă gândesc că ar fi mult mai reconfortant și sigur să conversez mai rar cu oameni și mai des cu pereți”

    Gresit 🙂 e util. ia-o ca pe un fel de antrenament. ca orice antrenament, e nevoie de efort, la un moment dat doare, e enervat, ti se ia, dar merita sa perseverezi. poate nu vei rezolva mare lucru, dar iti vei pune mai bine ordine in ganduri, cel putin ai idei de articole. merita sa iti bati capul. la nevoie, cand chiar e vb de prostie fudula, care nu-i destula, merge si o injuratura. de racorire, chiar daca nu rezolva nimic. si o iei de la capat. viata ar fi plictisitoare fara complicatii. Raiul, daca exista, e in alta parte.

    • Ehei, Costine maica :)… Ceva-ceva, teoretic, ipotetic, virtual, stii tu. Si nu zic nu. Dar daca ai avea tu meseria mea, de 20 de ani incoace …. Asa, arta conversatiei si pierderii de timp si de energie in viu, cu omu’ divers ( client, coleg, functionar public, demnitar, contabil, judecator, grefier), zilnic, si nu de placere, ci la impuse… Crede-ma: nu de antrenament duc eu lipsa. Ba de-atata antrenament, problema e ca te mai uzezi. Ca stii tu vorba aia: ce nu te omoara, te intareste sau te subrezeste, dupa caz 🙂
      Sunt momente, ba perioade, in care vorbitul la perete, la canapea, cu natura moarta sau macar necuvantatoare e binecuvantat, ceva de speriat.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: