Ioana Hincu

Revoluția câștigătoare nu poate fi decât morală (III). Misterul democrațiilor de succes.

In Solutii on August 4, 2013 at 5:31 pm

Spuneam ca la noi democrația oscilează  între iluzie, dezamăgire și eșec, și arătam (aici https://ihincu.wordpress.com/2013/08/03/revolutia-castigatoare-nu-poate-fi-decat-morala-ii-misterele-democratiei/) că nu peste tot se întâmplă.

Iar dacă  democrația și libertatea rămân două concepte misterioase, vag corelate, prost sau deloc înțelese, de unde și eșuate, e totuși o chestiune de omisiune ( ne scapă ceva), de opțiune și de principiu moral: liberi fiind de 23 de ani, cu liber acces la informație, nu ne deranjăm să-nvățăm ca să știm, cu atât mai puțin ne asumăm sau optăm pentru calea corectă de a le practica, cea istoric probată a fi bună, posibilă, dar grea.

Promiteam totodată elucidarea elementară a misterului.

Dezlegarea

Încep prin a spune că istoria ne arată că într-adevăr  unele democrații se metamorfozează în tiranii. De unde și concluzia că democrația este un tip de aranjament instituțional și constituțional  pentru care omul, potrivit naturii sale, n-ar fi calificat. Aha! De aia nu ne iese.

Fals. Axiomatic, democrația, deși imperfectă (ca omul) este opusul tiraniei și oricând preferabilă ei. De ce? Fiindcă principial, în democrație (în cea modernă, liberală, nu antică) libertatea individuală și sora ei, responsabilitatea, sunt atribute omenești de la sine înțelese și cultivate; în tiranii sunt anulate. Prin urmare democrația liberală e un aranjament bun pentru om, cel mai bun imaginabil deocamdată.

Cei care nu cred sau se opun cad în eroare. Eroarea fundamentală stă în judecata comună și incompletă, dar populară, potrivit căreia criteriul cantitativ e decisiv, unic, suprem și suficient pentru ca democrația să existe și să reziste. În democrație, nu-i așa, poporul e suveran, iar voința majorității  liber exprimată prin vot universal ne-contestabilă. Si dacă uneori (nu de puține) voința majorității duce direct la dezintegrarea mecanismelor și instituțiilor democratice, a libertății individuale, adică direct la opusul lor (tirania), ce dacă? E firesc. Majoritatea știe mai bine și e libertate. Și doar e logic ca libertatea să ducă la lipsa de libertate – asta după luminile și  “geniul” lui Marx, bine înfipt de mult în mentalul nostru colectiv (căci repet, mă îndoiesc că mulți l-au citit pe Platon, Republica, și de acolo li s-ar trage eroarea).

Logic? Firesc? Ba deloc. Pentru că ne aflăm în mileniul trei după Hristos, nu în Evul Mediu timpuriu, nici în antichitate. Avem tipar (de vreo 500 de ani), cărți, biblioteci, librării, internet (un miracol ca sursă de cunoaștere, abuzat însă pentru prostii), și dacă voiam,  am fi putut afla până acum că:

Pentru reușita civilizației și democrației, libertatea, deși un dat natural,  trebuie corect înțeleasă și  inteligent practicată. Da prieteni, democrația este un aranjament pentru oameni inteligenți, suficient educați și cu simț practic.

Iar majoritatea? Din punct de vedere rațional, al competenței decizionale, majoritatea nu există, majoritatea e un număr pe hârtie, un criteriu cantitativ, nimic altceva. Majoritatea nu știe. Numai indivizii care o compun, liberi, inteligenți și responsabili, fiecare în parte, POT ști. Acum chiar pot. DACĂ VOR. Sau nu? În 2012, în România existau sute de mii de analfabeți cu drept de vot. Plus, să nu uităm,  pușcăriașii votează. E o problemă aici, nu un dat natural, nu un ghinion. Să citești poți învăța acasă, de la mama, de la vecinul (chestie de voință). Să acorzi drept de vot celor mai anti-sociali membri ai societății  e o prostie programatică (drepturile omului și pușcariășului modern, in dauna societatii).

Prin urmare, calitatea morală, rațională, intelectuală a indivizilor care compun majoritatea contează. Democrația modernă, liberală, adica cea mai avansată, ca expresie instituțională a libertății de conștiință și de voință individuală, ca să existe, are nevoie  de un anume fundament calitativ. Care? Păi nu mai e de mult un mister, decât pentru noi și cei asemenea nouă se pare:

Oamenii sunt calificați pentru libertăți civile în exact aceeași proporție cu dispoziția lor de a pune lanțuri morale peste propriile porniri, în proporția în care dragostea lor de dreptate/justiție este deasupra rapacității lor, în măsura în care soliditatea și seriozitatea înțelegerii lor este deasupra vanității și aroganței, în măsură în care sunt dispuși să asculte mai degrabă sfaturile celor înțelepți și buni, decât lingușelile ticăloșilor.” Edmund Burke 1791.

Rețineți vă rog: 1791. Nimic nou.  Edmund Burke (om înțelept și bun, creștin) a fost un mare gânditor, dar și practicant al politicii. Unde? Acolo unde gândirea politică de natură constituțională – incluzând instituția libertăților fundamentale și limitării puterilor arbitrare ale clasei conducătoare – a început să existe dinainte de-a se fi format  statele feudale la noi: Anglia,  anul 1100,  Carta libertăților. Tot Anglia, 1215, Magna Charta Libertatum,  în parte în vigoare și azi. Vreme la care noi eram tot în etapa voievodatelor gen Glad, Litovoi, Farcaș, Ioan, șamd. Cam tot atunci, acolo se fondau universități ( de exemplu Oxford). Noi am fondat-o pe prima la Iași, aproape opt secole mai târziu  (1860).

Vrem/nu vrem, ne place/nu ne place,  între noi și ei a existat și se păstrează un decalaj enorm (sute de ani) de libertate și civilizație, de înțelegere și practicare a lor. De unde și  deficitul democratic. De acolo avem de învățat, de la vestul anglo-american (Burke a fost un admirator al revolutiei americane), nu din alta parte.  Căci să vă spun: de asta acolo democrația modernă a funcționat binișor, infinit mai bine și mai mult decât la noi. Pentru că înțelegerea, practicarea și garantarea instituțională și constituțională a libertății omului, ba chiar dragostea de cunoaștere și libertate – merg mână-n mână – au considerabil avans. La ei, nu la noi. De ce? Dacă ar fi să-l credem pe Burke, este pentru că:

1.Dispoziția noastră românească de a ne autocenzura moral pornirile ( furii, invidii, rapacități, emoții eratice) e firavă.

 2.Dragostea noastră de dreptate/ justiție e discutabilă și se raportează de regulă strict la contextul emoțional individual. Avem un simț acut ( ba chiar anapoda) al nedreptății suferite personal ( dreptatea mea și doar a mea). Un justitiarism bizar care-i vizeaza pe ceilalti, nu pe noi. În schimb nu ne este deloc clar ce-i just/injust în mod obiectiv, principial și în general.

3. Despre soliditatea și seriozitatea înțelegerii realităților sociale, politice și economice la noi nu poate fi vorba decât rarisim. Vanitățile ne imunizează față de critica rațională. Aroganța,  suficiența, ne feresc de cunoașterea fundamentală, principială. Să adaug aici că din vanitate și aroganță, puțin ne păsa de cei bătrâni, înțelepți și mai buni? Sau că-i preferăm oricând pe cei care ne spun ce vrem să auzim, nu ce este?  Mai are rost să reiterez și faptul că la o populație de 20 de milioane, anul trecut s-au recenzat niste sute de mii de analfabeți per neam? Si nenumarati analfabeti functionali? Că asta nu-i împiedică pe niciunii să voteze?Că și pușcăriașii votează? Adică acei cetățeni considerați un pericol social și tocmai de aceea izolați cu gratii de societate, dar lăsați în schimb să contribuie prin vot la destinele ei. Pentru ca votu-i universal, deh.

De unde și opiniile și deciziile strălucite prin absurdul lor, pe care le exprimăm  la nivel majoritar, de neam.

Vedeți așadar, nu democrația-i de vină că eșuează. Nu libertatea e cauza eșecului ei. Noi suntem și deficiențele noastre.

 Iar toate cele succint formulate de Burke acum peste 200 de ani – autocenzura morală, iubire de dreptate, efortul cunoașterii și înțelegerii temeinice a realității – sunt precondiții calitative și indispensabile pentru viabilitatea democrației.  Aici, numeric, suntem în deficit.

 De asta spun și îmi asum: avem probleme mari, iar ele rămân în esență  de ordin moral. Vestea bună e că se pot rezolva. În timp. Însă nu legal, instituțional,  “de la centru” sau de către alții. Se impune o corecție benevolă, la nivel individual. Vestea proastă e că nu se va întâmpla luându-ne (ca nefericitul pe care l-am citat în prima parte, și atâția alții) după “geniul lui Marx” su al stangii. Căci  (nu obosesc sa repet) Marx n-a fost genial, Marx a fost imoral. Nu el a inventat democratia in libertate. Ideile lui, respectiv ale stangii unviersale, doar au obstructionat-o. Doar imoralilor si celor cărora le e lene să gândească le place. Iar noi avem mulți : 54% din români vor înapoi în comunism; 62% din tineri ( 18-35 de ani) vor egalitate, nu libertate. Lucruri imorale în o mie o sută  de feluri. Dar despre asta altădată.

Până atunci, să ne folosim creierul cumsecade, prețuind, înțelegând și practicându-ne corect libertatea. Căci  vorba lui Nicolae Steinhardt, “Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea”.

 (Va urma)

Prima parte: https://ihincu.wordpress.com/2013/07/29/revolutia-castigatoare-nu-poate-fi-decat-morala-i/

Partea a doua: https://ihincu.wordpress.com/2013/08/03/revolutia-castigatoare-nu-poate-fi-decat-morala-ii-misterele-democratiei/

Anunțuri
  1. Cred ca educatia morala ar fi un prim pas pentru realizarea revolutiei morale.
    Din pacate multi nu sunt in stare sa vada consecintele faptelor lor. Cu atat mai putin sa le analizeze si sa-si modeleze comportamentul viitor.

    Cred ca urmatorul link te poate ajuta sa realizezi un viitor articol:
    http://mises.org/daily/6497/On-Moral-Education

    • He, he. Pe mine Rothbard, ca si Spencer, ma ajuta mai de mult sa gandesc critic ( ca si von Mises, ca si Hayek, ca si multi alti ganditori ai lbiertatii, liberalismului) sa inteleg lumea in care traim si reperele ei corecte/incorecte. Si in viata si in articole ma ajuta (si cand nu ii citez). Deocamdata insa il prefer ca baza elementara de formare a gandirii civice, morale, politice pe Burke ( despre care oricum prea putin se stie la noi, in facultati nu se invata, carti nu s-au tradus din cate stiu eu, iar, realist vorbind, nici carti usurele nu se mai citesc, asa ca macar asa, cu articolul, sa amintim de cei intelepti, buni si esentiali). Repere pt adulti. Fara repere ce sa-i invete pe ai mai tineri sau pe aia mici?
      Pt ca , pe nou, Laissez-faire- ul are mare succes la noi, sub forma „orice e permis”. De unde si dezastrul in care ne aflam. De aia zic, intai trebuie recuperate ( sau invatate) niste repere elementare, solide, simple, de autocenzura ( gen morala crestina, gen Burke) de catre adulti ( adica la la varsta majoratului incolo) si dupa aia restul. Daca sarim peste etape ( si noi asta facem de 23 de ani), fara sa conservam valorile de baza (conservatorism) iar nu intelegm nimic si uite unde ajugen – la orice e permis, inclusiv sa alegem lipsa de libertate, iata, de liberi ce suntem, adica inapoi in bezna mintii si-n comunismul din care ne zbatem degeaba sa iesim. Caci asa, sarind peste etape, ajungem sa intelegem totul prost sau pe dos, gen Isus a fost primul comunist; gen Jos Dumnezeu ( Mircea Toma, Alfred Bulai, intelectuali pe care tineretul ii considera cool si chic, lideri ai Militiei Spirituale – auzi dumneata, militie … te ia cu fiori).
      Dar multumesc pt link. Chiar sunt curioasa sa vad daca il acceseaza cineva ( apropo de apetitul pt lectura). Ce depaseste 2-300 de cuvinte….

      • :)”Have we not here, then, the guiding principle of moral education? Must we not infer that the system so beneficent in its effects, alike during infancy and maturity, will be equally beneficent throughout youth? Is it not manifest that as “ministers and interpreters of Nature” it is the function of parents to see that their children habitually experience the true consequences of their conduct — the natural reactions: neither warding them off, nor intensifying them, nor putting artificial consequences in place of them?”

        Parintii de azi ( majoritatea; nu zic ca nu exista exceptii, minoritati altfel) ori ii lasa sa experimenteze orice, ori nimic; ei insisi nu pricep ce se intampla, care e orientarea, explicatia, limita, deci se duc cu copilul direct la psiholog ( al scolii, sau privat) in ultima instanta. Asta in cazul fericit in care sesizeaza ca e ceva in neregula inainte ca micutul sa ajunga pe dric, dependent de drog sau delincvent minor. Explicatiile nu se mai primesc acasa, iar corectia se face la psiholog. Ca parintii ” nu se descurca”. Nici parintii lor nu s-au descurcat, multi dintre ei, ca erau multilateral dezvoltati si copilul a crescut la cresa, cu cheia de gat si a primit educatia care era de primit acolo, inclusiv reperele morale, de la stat si atat.
        De aia zic: aceasta generatie de parinti ( 40 si) e pierduta. Aceasta generatie de tineri ( 18-35 de ani) e putin ( in mica proportie) recuperabila ( a suferit deja conditionari gresite, iar scoala, televizorul si internetul nu ajuta daca n-ai 7 ani buni de acasa, gandire critica si morala elementara adica).
        Desigur, asta nu inseamna ca nu sunt si exceptii.
        Insa, realist vorbind, sperantele sunt la generatia care inca nu s-a nascut, nu in timpul vietilor noastre 🙂
        Asta nu inseamna insa ca nu merita perseverat. Doar zicea si Hhayek ( unul dintre ganditorii la care ma raportez des): adevarurile vechi trebuie reafirmate in constiinta si limbajul generatiilor succesive, ca altfel se pierd. Deci perseveram. Istoria se desfasoara in cicluri lungi. Iar viata pe Pamant nu se termina ( sper) cu noi.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: