Ioana Hincu

Decembrie 1989. Pentru că libertatea doare

In Solutii on Decembrie 21, 2013 at 4:38 pm

… de aia nu ne-am eliberat.

În fond, să fim serioși:  au trecut 24 de ani și mulți au uitat. Unii nici n-au observat că s-a întâmplat. Încă se mai întreabă dacă a fost sau nu revoluție. Firește: la ei, acolo, în capul sau în viața lor, în satul sau în blocul lor, în lumea lor fără gratii vizibile, dar cu ziduri strașnice, mai ceva ca la pușcarie, în fond, nimic nu s-a schimbat. Pentru că libertatea, dar de la Creator, latentă în om, erupe din cap. Și din inima dureroasă dacă  e curajoasă, căci uneori libertatea doare.

Dar cum să vă explic? Nu pot. Ar trebui să trăiți vreme destulă, măcar douăzeci de ani, fără libertate.  Apoi, într-o zi de iarnă ca de primăvară, după cea mai lungă noapte nedormită din an, pe 22, pe la amiază, s-o primiți așa, pe toată deodată. În față, în plex, din inimă până-n oase.  Ca atunci când te naști și iei prima gură de aer: la-nceput plângi, pentru că doare. Dar după ce-o înveți, ce senzație …

Vedeți  însă, nu oricine îi face față. Libertatea pe unii îi arde. De aia nu ne-am eliberat. Căci mulți, să recunoaștem, au refuzat. Iar pe copii lor tot așa i-au învățat. Pentru ei vin și zic azi:

Da, s-a întâmplat. 16-22 decembrie a€˜89 nu sunt un basm și au contat. Tineri sau adulți, copiii cuiva au murit. Copiii altcuiva au riscat să moară. Întâi la Timișoara, apoi la București și nu, din păcate nu în toată țara. Bine că nu i-au omorât pe toți atunci. Se putea. Bine, pentru că mulțumită lor, celor rămăși dintre cei care puteau să nu mai fie, celor care știau că nu mai vor comunism, o lume-ntreagă, ticsită de miracolele, ni s-a deschis. Și a rămas deschisă până azi. E vorba de miracolele libertății. Acum, lumea asta se-nchide iar. Dar cui îi pasă …

Da, s-a întâmplat. Și, în ciuda stridențelor și evoluțiilor recente, refuz să cred că degeaba s-a întâmplat. În ordinea mare a lucrurilor, cea de peste înțelegerea noastră, nimic nu-i degeaba. De aia s-a întâmplat. Ca să-nvatam noi cumsecade ordinea libertății și să ne aliniem la ea. Asta încă nu s-a întâmplat.

 Și e păcat. Păcat de viață și de moarte că n-am învățat. Păcat de viața noastră și de moartea lor. Căci nu s-a întâmplat ca să rămânem sclavii acelorași idei, prejudecăți și simțăminte greșite. Nici ca să ne aliniem la altele, la fel de greșite. Aici ar fi momentul să amintesc ce scria Ducu, anul trecut, privind cu consternare Piața Universității și ce n-au înțeles   oamenii despre libertate:“Ideile contează. Cuvintele contează. Şi, da, emoţiile contează. […] Piaţa Universităţii a fost creată de oameni care veneau de sub gloanţele comunismului, mulţi dintre ei, la propriu, şi cereau ca în România să nu mai fie niciodată comunism. Fără confuzie, fără nuanţări, fără ezitare. “Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate!!!” Clar şi răspicat.” Alexandru Hâncu – Restaurația comunistă, februarie 2012. Pe langa Ducu au trecut in ‘89 gloante.

Nu, nu pentru neolibertate s-a-ntâmplat. Nu  ca să  rămână peste noi, cu voia noastră, epigonii comunistului Iliescu Ion. Nu ca să ne sfideze deținutul Năstase patru case, sau ca să ne vasalizeze Ponta-Sova-Zgonea-Crin și trepădușii lor. Nici ca să stăm toată ziua cu capu-n televizor. Nici ca să socializăm inept pe smartphone. Nici ca să ne zbenguim  strigând jos guvernul, sus guvernul, jos capitalismul, sus urechismul, jos toți, sus nimeni, jos cianura , sus natura, jos civilizația, sus imaginația, pentru că, în fond, ce-am învățat noi din civilizație? Recent, niște tineri stradali, cu mândre diplome de intelectuali, protestatari, nu știau ce-i aia lustrație. I-am intrebat. Păi fără, de unde civilizație?

Nu, dragi tineri sau mai puțin tineri, copiii vii ai cuiva: sigur nu s-a întâmplat ca să fim ignoranți. Sigur nu s-a  întâmplat ca să ne batem joc în piața mare. Oricum, NU la Universitate, călcând cu mii de picioare peste memoria asfaltului-mormânt. Pentru că da, unora asfaltul ăla le-a fost mormânt. Ar trebui să existe limite. Dar nu sunt.

 Totuși, de aia s-a întâmplat. Ca să putem învăța necesarele limite. Adică civilizația legii, cultura legitimității, necesitatea resposabilitatii, etica normalității și miracolele dreptății. Ca să-nvatam noi țesătură libertății, singura ordine a bunăstării, căreia alții, la vest, îi spun capitalism cu stat de drept. Pentru care alții au plătit prețul. De aia s-a murit. Nu ca să ne întoarcem noi, de bună voie, în  comunism prin urechism.

Da, s-a întâmplat. Însă vedeți, nu ni se cuvine. Nu fără să plătim prețul care ne revine. Iar prețul e ăsta:

 Nu ignorăm trecutul. Respectăm experiența. Folosim adecvat inteligența. Nu îmbrățișăm amnezia, utopia și demența, ci memoria, cunoașterea serioasă și decența. Și acceptăm că lucrurile importante se pierd foarte ușor din ignoranță și superficialitate. Deși se  câștigă greu. Adică acceptăm că așa merge lumea, care n-a început cu noi.

E dificil? Este. Dar vă asigur că e mai ușor decât să mori din prea puțină libertate, de glonțul alor tăi. Glonț care nu-i dulce ca mierea- cum spunea Petru Popescu – ci amar ca fierea. Eu nu mai vreau amărăciune peste noi.

 De asta, ca să înțelegeți prețul și calea, aș vrea să memorați cuvintele unui om curajos, drept și deștept. Cuvinte pe care el, deși trăia în Vest, vreo 20 de ani le-a repetat până s-au înțeles. Dar când s-au înțeles …  abia atunci s-a răsturnat lumea, și a venit libertatea și  pe la noi, la Est:

Libertatea nu se află niciodată la mai mult de o generație distanță de extincție. Nu se transmite prin sânge. Pentru libertate se luptă, trebuie apărată și încredințată copiilor noștri ca să facă la fel, dacă nu, ne vom petrece amurgul vieții povestindu-le lor și copiilor lor cum era odată în Statele Unite cînd oamenii erau liberi.” Ronald Reagan (1961 discurs).

Ce spunea el atunci, rămâne valabil oriunde, oricând. Căci, vedeți, într-un fel sau altul, la fel ca viața, libertatea doare din când în când.

Epilog

Fiindca maine e 22, pentru cei care au uitat ce-nseamna, in caz ca au stiut vreodata, sau care au incetat sa mai spere sau sa mai creada, recomand un articol pe care Alexandru Hancu l-a publicat acum 9 ani, in iunie 2004, cand peste tara calarea regimul Nastase. Articolul a fost publicat in Revista 22, al carei nume de acolo vine, de la 22 decembrie 89, ziua libertatii noastre. Textul integral il aveti aici http://www.revista22.ro/omul-care-a-scapat-europa-de-comunism-951.html E important sa-l cititi. Se intituleaza Omul care a scapat Europa de comunism. Si care a murit in 2004. Merita sa-l cititi, ca sa intelegeti ca atunci, in 1989, n-am fost singuri. Ca nici acum nu suntem. Ca inca se poate. Dar si ca istoria, oriunde in lume, din nebagare de seama, se repeta in cicluri scurte, iata. Nastase 2004 – Ponta 2013. Abia asta este aceeasi mizerie. Si mai merita sa-l cititi, pentru ca e istorie adevarata, si pentru ca totul pana la urma se reduce la libertate, la cat intelegem si cat aparam din ea.

Redau aici un fragment relevant:

„Daca sunteti liberi sa cititi acest ziar e pentru ca acum multi ani un fost reporter sportiv, ajuns apoi actor si in cele din urma politician, s-a gandit sa va faca acest dar. Din America. N-ati avea astazi in maini 22 daca la putere ar fi Nicolae Ceausescu (ori Fiul), tara in care locuiti s-ar chema Republica Socialista Romania, iar de la Kremlin ar sta cu laba pe noi vreun cumatru de-al lui Leonid Brejnev. Dar uite ca asa a fost sa fie: in 1980, un fost reporter sportiv si actor a fost ales presedintele Statelor Unite ale Americii. Si a schimbat lumea din temelii.

A murit sambata, la 93 de ani, rapus de o pneumonie, dupa ce boala Alzheimer i-a luat treptat mintile. S-a numit Ronald Reagan. Daca azi nu stati la coada noaptea, cu scaunelul, la tacamuri de peste si copite de porc, daca aveti curent si apa calda si 50 de canale pe cablu, daca va zbarnaie in buzunar telefonul mobil, daca aveti pasaport si puteti (inca) alege ce ziar cititi – ei bine, baieti si fete, lui trebuie sa-i multumiti.

Sigur, tot lui ar trebui sa-i multumeasca si Iliescu, Nastase, Vanghelie, Dragomir, Vadim si tovarasii lor de joaca, dar cumva ma gandesc ca n-o sa le treaca prin cap. Nu-i bai, caci vorbele astea nu sunt pentru ei. Sunt pentru cei care au crezut si au obosit sa mai creada. Pentru cei care au incercat sa se lupte si acum se gandesc ca ar fi mai bine sa se vanda – daca n-au facut-o deja. Si pentru cei mai tineri, care nu stiu incotro s-o apuce. In 1980, nici America nu stia incotro s-o apuce.”

 Mai jos, alt exercitiu de libertate. Vali Sterian. El a fost atunci. Azi, cand il ascultam, nu mai este.

Anunțuri
  1. Mi-aduc aminte din perioada comunista… .. In iarna 1984-1985 ne-am strans toti 5, doi adulti si trei copii, intr-o singura camera de 12mp. Paturile erau puse unul langa altul si ne incalzeam cu un calorifer electric care avea din cand in cand curent. Lumina si apa calie era data cu portia. Gateam cand erau gaze, adica noaptea pe la unu sau doua iar a doua zi mergeam la servici unde lucram la planseta cu paltonul pe mine. Frigul nesfarsit era atat de coplesitor incat as fi clacat psihic daca nu mi-as fi facut curaj ca intr-un tarziu tot va veni primavara salvatoare…. Statul decidea! Tu ca individ aveai dreptul …sa te supui. Asta era libertatea ta! Totul facut ca la carte prin legi si regulamente de catre o armata de profitori care slujea puterea…. Asa ceva nu trebuie sa se mai repete!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: