Ioana Hincu

Despre povestitori de adevaruri

In certitudini on Iulie 16, 2014 at 9:35 pm

“when ideas are neglected by those who ought to attend to them – that is to say, those who have been trained to think critically about ideas – they sometimes acquire an unchecked momentum and an irresistible power over multitudes of men that may grow too violent to be affected by rational criticism” Isaiah Berlin, Two concepts of liberty

Exista pe lumea asta niste oameni rari si pretiosi: povestitorii de Adevar. De adevar cu majuscula. Nu, nu la Ion Creanga ma refer (desi a fost mare povestitor). Ci la contemporanii care stiu sa povesteasca simplu lucruri pe cat de adevarate, pe atat de complicate si importante.

Lumea academica (meschina, mediocra si aroganta) ii desconsidera, desi unii fac parte din ea sau, oricum, au strabatut-o cu brio (nu insa fara obstacole). Desi-s toba de inteligenta si de carte. Ii dipretuieste fara sa-i inteleaga (sfanta aroganta elitarista) pentru ca “se coboara” la omul de rand.

Lumea profana, nu de putine ori, din prostie fudula, ignoranta si lipsa de masura, da cu ei de pamant, de la egal la egal. Crede ca daca povestea pare simpla si e la liber, oricine o poate spune, intelege sau critica rational.

Da, e nedrept. Pentru ca viata-i nedreapta, lumea amestecata, oamenii marunti, iar soarta celor putini si buni aspra.

Da, e nedrept, stupid si contraproductiv. Pentru ca la adevar se ajunge greu, dupa lungi cautari. Si nu oricine poate, nu oricine priveste din unghiul bun.

Tocmai de aceea, contempland nedreptatile si nebunia asta, incerc sa fac putina dreptate. Astfel, de pur si simplu exemplu:

Cand Andrei Plesu spune povesti pe intelesul tuturor prin ziare sau la televizor, nu e pentru ca se plictiseste sau pentru ca n-ar stapani lexicul elevat, ci pentru ca-i pasa de lume, o vede mai bine decat noi si are un har: cel de povestitor. Si umor. Umorul e lucru serios si greu.

Cand Vladimir Tismaneanu scrie povesti despre utopia comunista, totalitara, despre autorii si servitorii ei, despre dictatori, despre mintile lor bolnave si ororile rezultante, si o face oriunde este primit, de exemplu pe Contributors, nu-i pentru ca acolo ar mai fi vreunul in stare s-o faca la fel de bine (cata eruditie e-n spatele povestilor astora, personal, habar n-am de fapt, dar tot aflu). Si nu-i nici pentru ca-i place fenomenul – l-a trait, l-a avut in familie, numai Dumnezeu stie cat l-a durut si cat il mai doare, de-a fugit in lumea larga, spre libertate. E pentru ca adevarurile importante trebuie bine intelese, si astfel transmise mai departe, noilor generatii. Pentru ca ororile istoriei sa nu se repete. Vladimir Tismaneanu stie asta si povesteste.

Cand Dragos Aligica posteaza pe facebook si comenteaza viata politica, economica si sociala romaneasca (ba si occidentala) nu-i pentru agatat virtual de dudui, vegani, pisici, fani obnubilati si likeuri. Ci pentru ca stie ce spune (si ce mai stie…. apelati la prietenul Google si veti afla). Si stie cum sa spuna (cand esti profesor n-ai incotro, inveti sa vorbesti si pe limba neinitiatilor sau intarziatilor). Si stie ca putina lume spune bine la noi (nu, in mediul academico-mediatic nu prea avem povestitori buni de adevaruri). Si pentru ca-ntelege puterea ideilor; cum schimba ele lumea; ideile gresite o schimba gresit.

Cand Florin Citu povesteste macroeconomie (politici si analize monetare, financiare, bancare) gratuit, pe blog, nu-i de hobby si nu-i usor. E pentru ca mai nimeni n-o face in spatiul public onest intelectual, simplu si competent. E pentru ca majoritatea coplesitoare a economistilor care se perinda pe la televizor sau prin presa fie nu vor, fie nu stiu s-o faca. Iar in spatele unei postari de-a lui Florin stau zile, saptamani, luni, cateodata ani de studiu metodic al realitatii.

Cand Alexandru Hancu va povesteste, cu responsabilitate, despre defectiunile politicilor interne si externe, despre democratie si tiranie, despre culoarea dictaturilor, despre adevaruri istorice si libertate, in doar cateva sute de cuvinte, intr-un saptamanal de satira si umor unde se intampla sa scrie si despre fotbal (e sportul lui preferat de cand tragea pisici de coada prin ograda si visa sa fie reporter sportiv) nu-i de distractie, sau ca sa-si dea cu parerea, la norma. Ci pentru ca, dupa ce a fondat (alaturi de altii) doua publicatii (Academia Catavencu, in 91, si apoi Kamikaze), dupa 11 ani de BBC Londra (1992-2003), dupa 16 ani de trait si cercetat serios lumea de-acolo, unde sursa si expunerea la informatie arata cu totul altfel, dupa ce proprietarul locuintei unde statea cu chirie l-a rugat sa nu mai umple peretii cu carti (cateva mii, pe care se intampla sa le fi si citit) c-o sa se prabuseasca podeaua (veche), dupa toate asta si peste 50 de ani de viata, a inteles ca-n tara lui oamenii (elite sau oameni obisnuiti) nu pricep mai nimic despre lume. Pentru ca mai nimeni nu le spune, nici in presa, nici in scoli, nici in facultati. Asa ca povesteste. Cat poate de simplu. Adevaruri vechi sau noi. Despre mersul lumii. Despre cum am putea avea o tara ca afara si de ce n-o avem. Despre valori si modele de urmat ori de lepadat.

Si tot asa. Fara sa fie multi, oamenii astia sunt mai multi decat cei de mai sus. Carevasazica sa ma ierte cei pe care nu i-am amintit (publicisti, jurnalisti). Am folosit doar astea 5 exemple pentru ca sunt diferite (parcurs academic, profesional, existential, generatie). Si pentru ca, fie le urmaresc publicistica si iesirile in spatiul public din anii 90, fie pe unii se-ntampla sa-i cunosc si sa le ascult uneori in viu povestile (mare noroc pe capul meu). Si doamne, cate am invatat din povestile lor.

Care-i miezul povestii mele, asadar?

E vorba de cateva reflectii bazate pe observatie personala, la care invit pe oricare.

Intai as spune ca oamenii astia, toti, sunt nefiresc de firesti, de deschisi si de onesti. Daca pui o intrebare serioasa, raspund. Daca ai ceva de spus, asculta atent. Pe langa inteligenta, talent publicistic, eruditie, competenta si umor, dincolo de felul in care mare parte din colegii de breasla (publicistica sau academica) de pe la noi (sub nivelul lor intelectual si epistemic) sau parte din public ii trateaza – stupid, meschin si ireverentios – ei tot asa raman. Raman sa scormoneasca dupa adevar, si-n trecut, si-n prezent, cu neobosita atentie, curiozitate si onestitate. Raman sa-l povesteasca in toate felurile in care se pricep (si se pricep): si simplu, si complicat, si serios, si cu umor.

De multe ori m-am intrebat de unde anduranta asta (pentru ca stiu ca lumea rea cu ei, macar cateodata, ii doare). Probabil pentru ca altfel nu pot. Asta-i harul lor, si da pe dinafara. Asta-i demonul lor interior (bun demon). Sa caute adevaruri si sa le povesteasca. In felul asta limpezesc o sumedenie de ape tulburi, maloase, in care lumea se scalda.

Ar mai fi de spus ca, fara sa iasa imediat sau evident la lumina rezultatele, ei fac o treaba extraordinara: pastreaza legatura intre oameni in cel mai durabil fel imaginabil – prin idei, valori utile si adevar. Si-n felul asta, uneori, creeaza (fara sa aiba habar) asocieri, coagulari si solidarizari nesperate, neasteptate, dar cu atat mai necesare intr-o lume suferinda social, antagonizata, pulverizata si enclavizata ca a noastra, in care prostia si impostura sunt coplesitor gregare.

In felul asta aduna si interconecteaza pe baze compatibile si sanatoase. Asta-i o treaba, pe cat de greu de cuantificat, pe atat de vitala social.

Nu in ultimul rand as spune ca de multe ori m-am intrebat ce rost are sa fii destept, cult, erudit, talentat, daca pastrezi doar pentru tine si cercul intim?

Caci exista in ordinea lumii, divina si sociala, o datorie a celor putini si buni de-a contrabalansa raul, prostia si minciuna. Mai ales acum, cand ordinea lumii e masiv tulburata de prostie, minciuna si mediocritate, care se raspandesc in timp real si-n pondere coplesitoare, multumita explozivei tehnologii a informatiei.

Cu atat mai mult e de respectat si de apreciat povestitorul (inteligent si talentat) de adevaruri. Ce bine are fi daca mai multi din cei apartinand lumii elitelor intelectuale ar intelege datoria asta omeneasca, si-ar onora-o cumsecade, fara aroganta, luptandu-se, inteligent si pe-ntelesul celor multi, cu prostii si ignorantii. Sau, cum spunea Dan C. Mihailescu intr-un interviu, ce bine-ar fi ca lumea elitelor […], sfera paseismului cu blazon, sa nu se inchida elitarist, cu boiereasca obraz­nicie, in fata ignorantei lor

In fine, ma opresc aici, sa nu plictisesc. Oricum e putina dreptatea pe care am incercat, astfel, s-o fac. Insa ce sper ca se va retine e asta: lumea-i mai buna cu povestitorii de adevaruri, decat fara ei. Chiar asa, nedreapta, meschina, fudula, suficienta, ireverentioasa si nerecunoscatoare cum e. Nu-i toata asa; iar daca nu-i toata, si lor li se datoreaza.

Atata poveste am avut de spus azi. Cumva, candva, pentru cineva, sper ca va conta. Sper, pentru ca (inchei cu aceleasi cuvinte cu care am inceput):

“Cand ideile sunt neglijate de aceia care sunt datori sa aiba grija de ele – adica de aceia care au fost antrenati sa gandeasca critic despre idei – ele ating uneori un momentum necontrolabil si o putere irezistibila asupra unor multitudini de oameni care pot deveni prea violente pentru a mai raspunde la critica rationala” Isaiah Berlin, Doua concepte despre libertate

Prin urmare, mai multa atentie la povestitorii priceputi de Adevar. Si mai mult respect.

Anunțuri
  1. Idioţi cu ştaif

    Fabrica de idioţi produce în serie idioţi cu ştaif,
    Fură măsura lucrurilor, raţiunea verticală şi bunul simţ.
    Fabrica fumegă. Arde conştiinţe şi armuri cu coif
    Rânind cu o roată într-un singur zimţ.

    Fabrica de idioţi produce orizontale decrete,
    Fură sentimente, cuvinte verticale din edituri,
    Atârnă grosolan purtători de portrete.
    Fabrica fumegă. Arde păduri.

    Idioţii cu ştaif nu-s purtători de sonete
    Afoni în eterne, hidoase armuri,
    Nu pot şi n-au cum învăţa piruete,
    Cu paşii greoi în discordante măsuri.

    Fabrica de idioţi se revarsă din creste,
    Peste cei ce nu văd, ce nu ştiu şi n-aud,
    Ne anunţă pe toţi că a fost şi că este
    Eterna iubire pe creiere-nud.

    Jeanne Christiane, 15.11.2013, Klausenburg

    Mi-am permis a posta mai sus o poezie pe care am scris-o cu ceva vreme in urma, poezie ce mi s-a parut ca se potriveste de minune.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: