Ioana Hincu

Ce nu știți voi. Ce nu povestim noi. După 25 de ani.

In spaime on Decembrie 16, 2014 at 9:05 pm

În fiecare an, de 25 de ani încoace, la vremea asta, îmi vine să povestesc. E greu. Cu ce să-ncep? Despre ce? Despre cât de frică mi-a fost? Despre cum nu mi-a mai fost? Despre cum nu mai credeam s-apuc vreodată, pe pielea și pe viața mea, să simt ce-i aia libertate? Ce-i aia să nu mai trăiești într-o țară ca o pușcărie mare? Despre cum se-nvață libertatea prin lipsă de libertate? Demnitatea prin umilință? Curajul prin frică? Speranța prin deznădejde? Despre cum e să-ți trăiești copilăria și adolescenta-n dictatură comunistă? Dictatură comunistă fiind un pleonasm, desigur. Să crezi că gata, s-a terminat, nu se mai repetă? Apoi s-o tot vezi scoțând capul hâd o dată, și încă o data, direct din libertate? Pentru că libertatea nu place? Nu destul? Nu la mine acasă?

În fiecare an, de 25 de ani, cam la vremea asta, mi-e dor de Cristi, care nu mai e, pentru c-a-nghițit glonțul patriei, al patriei totalitare, comuniste, criminale, glonț bogat, direct în stomac l-a-nghițit, cu curaj, pe nemestecate, la București, în decembrie ‘89, că nu mai putea, nu mai voia comunism, voia libertate, pentru mine, pentru tine, pentru ai lui, pentru cei care nici acum n-o vor, deși Cristi nu mai este, când putea fi. Cristi avea 25 de ani.

În fiecare an, cam la vremea asta, vreau să spun. Atâtea. Și nu știu cum. Nici cui. Pe câți mai interesează?

Așa că povestim între noi. Povestim, de exemplu, cum râdeam, acum 25 de ani, pe 17 decembrie, seara, ieșind de la cinema. Văzusem la Scala ultimul film al lui Dan Pița, “Noiembrie, ultimul bal”, din care nu pricepusem nimic – cinematografia românească avea și atunci “calitatea” asta. Râdeam. Pentru că-n noiembrie al aceluiași an, fusese al 14-lea Congres PCR, și ne-ntrebam ce-ar fi dacă? Dacă ar fi și pentru ăștia, comuniștii, cu congresul lor din noiembrie, ultimul bal.

După ce am ieșit în bulevard, n-am mai râs. Noi, cei de la film, eram cam singurii civili. Magheru era plin de milițieni. Nu treceau mașini. Dar treceau în viteză niște vehicule cum nu mai văzusem. TABuri le zicea, Transport Amfibiu Blindat. Se-ntâmplase ceva. Dar ce? Telefoane mobile nu erau. Și dacă erau, pe cine să fi sunat? Ce să fi întrebat? De ce-s străzile pustii? De ce milițienii ăia mulți de pe Magheru ne legitimează? “Lăsați intrebările, mergeți acasă” s-a răstit ăla care m-a legitimat. Ne-am dus. Și am aflat de la Europa liberă, pe unde scurte, cu paraziți, că se-ntâmpla la Timișoara. Și habar n-avea țara. Se-ntâmplase asta:

Unii zic că n-a fost. Revoluție. Cretini. Păi dacă nu era, nu povesteam noi liber, acuma. Revoluție. Ce știți voi ce-i aia? Au tras în plin în ei. Cu muniție de război. În Piața Operei, pe străzi, pe scări la catedrală. Ca să salveze socialismul. Așa a zis tovarășul Ceaușescu, iubitul conducător. În teleconferință. Uitați-vă bine la înregistrare. Peste 4 zile au tras la București, pe seară, la sala Dalles, la Universitate. Alte cadavre.

Și eu acum cui să spun? Și ce? C-au fost zilele alea – cinci, până pe 22 la prânz, când s-a prăbușit dictatura – cât un secol, nu cât un sfert. Și pentru ce? Ca să vină apoi Iliescu, cu certificat de revoluționar, să-mi spună că-i comunismul bun, și să-l aleagă în mai 1990 85% din români?

Pentru ce să spun? Când Ion Iliescu, comunistul, instigatorul la crimă, e tot în viață, țara tot epigonii lui, PSDul nepotului Ponta, o guvernează, iar peste jumătate din poporul meu tot mai crede ca stânga si comunismul nu-s idei rele (vezi studii IRES 2011, 2012, 2013, 2014). La ce să spun? Când acum, în 2014, Institutul Cultural Român pe Ion Iliescu l-a invitat – invitat de onoare – la aniversarea unui sfert de secol de la Revoluție.

Așa că povestim între noi. Și după aia ne ia așa, ne dă pe dinafară să povestim și altora. Când nu se mai poate. Uneori nu se mai poate. Nu în decembrie. Nu când în 2006, tot la vremea asta, în timp ce președintele Traian Băsescu citea în Parlamentul României Raportul împotriva comunismului (raportul Tismăneanu) și-l condamna ca regim ilegitim și criminal, aleșii neamului huiduiau.

Acum a povestit Ducu. Alexandru Ducu Hâncu. Aici:

http://www.kmkz.ro/opinii/editorial/poporul-meu/

“Poporul meu” îi zice poveștii. E scurtă, dar lungă cât 25 de ani. Vedeți voi, pe link, cum, în ce seară începe. De încheiat se încheie așa:

“De-atunci, supărarea s-a risipit. Nu mă mai gîndesc la procentaje. O fi tot 15%, n-o fi? A rămas doar mîhnirea. Adîncă, deloc risipită. După 25 de ani, poporul meu tot ezită, tot nu crede. Că alta e calea. Iar cei care ar trebui să-l lumineze rămîn îngrijoraţi de soarta stîngii “adevărate”, a socialismului “adevărat” (nu vă supăraţi, de unde luaţi adevărul acela, din ce carte?), adică bun. Indispensabil. Trag tare, articol după articol, declaraţie după declaraţie, nu cumva să uităm că e indispensabil. A fost, între timp, Duminica Românilor, cînd mare parte din poporul meu a ieşit la vot şi-a oprit un dezastru. Mulţi “luminători” zic: “Ne-a trecut glonţul pe la ureche!” Poate nu ştiu ce înseamnă să-ţi treacă, fizic, glonţul pe la ureche. Poate nu ştiu ce înseamnă să-l vezi cum se înfige în zid, sau în asfalt, nu în tine. Poate nu ştiu că aceeaşi mafie roşie care a ucis atunci e la putere şi azi în România. Poate nu ştiu împotriva cui au votat, pe 16 noiembrie 2014. Naiba ştie. Ce ştiu eu este că merg să aprind o lumînare şi după 25 de ani, pe 21 decembrie. Tot aşa, seara. Poporul meu? E treaba lui.”

Așa că povestim. Poate de mâhnire, ca Ducu. Asta nu mai trece. Poate pentru că noi chiar am văzut cum trece glonțul, cum se înfige-n asfalt sau perete. Nu în noi. Și n-am vrea să se înfigă-n voi. Probabil de aia.

Oricum, lui Ducu i-a trecut supărarea. Mie nu. Pentru că poporul, bună parte, trăiește călcând pe cadavre. Cadavre de libertate. Nici spaima nu mi-a trecut. Aia că istoria și crima se pot repeta. Din nepăsare. Nu mi-a trecut pentru că nu uit că:

Libertatea nu se află niciodată la mai mult de o generație distanță de extincție. Nu se transmite prin sânge. Pentru libertate se luptă, trebuie apărată și încredințată copiilor noștri ca să facă la fel, dacă nu, ne vom petrece amurgul vieții povestindu-le lor și copiilor lor cum era odată în Statele Unite cînd oamenii erau liberi.” ne spunea Ronald Reagan, cel care ne-a scăpat de Imperiul Răului – Rusia comunistă, da, tot Rusia.

Dacă nu era Reagan, dacă nu era America, nu cădea nici URSS, nu cădea nici zidul Berlinului, nici lagărul comunist din partea noastră de Europă, care lagăr era, si degeaba ar fi murit oamenii aia pe stradă, acum 25 de ani, întâi la Timișoara, apoi la București, apoi în alte orașe. NU. Nu în toată țara.

Degeaba, fiindcă ar fi pus Ceaușescu, securiștii și comuniștii lui “muniția de război” pe noi, până la ultimul. Ne-ar fi ras de pe față pământului. “Fără justificare”. În numele “umanismului”. Pentru că “umanismul nu înseamnă capitularea în față cu dușmanii; umanismul înseamnă apărarea poporului, integrității țării și socialismului”. Așa a dictat în decembrie 1989, în teleconferința cu “cadrele”, Nicolae Ceaușescu, Secretarul general al Partidului Comunist Român.

“Dușmanii poporului” și ai socialismului erau cei care, fără arme, au ieșit în fața gloanțelor, pentru libertate. “Dușmanii poporului” au rămas și azi minoritarii care nu vor comunism, nici socialism, ci libertate. De exemplu noi. Nu așa vă spun de 25 ani, Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta și ai lor? De exemplu Băsescu. Nu așa vă spun de 10 ani, Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta și ai lor?

De aia nu mi-a trecut. Pentru că eu nu pot să le spun copiilor cum era odată, în România, când oamenii erau liberi ca-n America. Nu pot să le spun, pentru că n-au fost, nici nu sunt. Dar asta nu le dă dreptul să trăiască vegetând peste cadavre. Nu le dă dreptul nici măcar la porția asta precară, dar scump plătită, de libertate. Le dă în schimb dreptul să-nvețe că se poate altfel. Și să facă altfel.

De aia povestim. Supărări și mâhniri, revolte și spaime, ale altora, ale noastre. Și mă gândesc că ce-ar fi să aprindeți, totuși, pe 21 decembrie, o lumânare? Care pe unde sunteți. În București, să fie la Universitate. Pe seară. De libertate.

Post scriptum: pentu cei care nu cred ca a fost (revolutie) aveti mai jos documentarul Timisoara 1989 de Ovidiu Bose Pastina. Bose a fost un prieten drag si bun. A murit in 2006, la 50 de ani. Pacat. Avea talent cu carul si mai avea atatea de spus. Documentarul este realizat in 1991. Contine marturiile directe ale participantilor la revolutie. Supravietuitori impuscati pe 17 decembrie, parintii si sotii celor morti, medici si personal sanitar care au ingrijit raniti si stivuit cadavre in morgi, militari care au tras, militari care au refuzat sa traga, samd. Sa nu mai spuneti niciodata ca n-a fost. E ca si cum ati zdrobi sub talpi cadavre. Cadavre de eroi, cele pe care sta libertatea noastra.

Update: Ondine Ghergut, Romania libera, pe contul sau de facebook, scrie: „18 decembrie 1989. Măcel la Timișoara. 43 de oameni împușcați mortal au fost luați de la Spitalul Județean, duși la București, unde au fost incinerați. Cenușa a fost aruncată într-un canal de la groapa de gunoi a Capitalei din Popești Leordeni. Dintre cei 43 de martiri, 10 au fost asasinați de securiști in spital, unde au fost duși cu răni ușoare.
Operațiunea a fost coordonată de Securitate. Niciun securist nu a fost condamnat.
Dintre vinovați, au făcut pușcărie doar ofițeri MApN, între care generalii Mihai Chițac și Victor Athanasie Stănculescu. Securiștii principali, care au coordonat acțiunile in Timișoara, ca Filip Teodorescu și Radu Tinu, au fost achitați. Lipsă de probe.

LISTA celor 43 eroi-martiri arsi la crematoriul Cenusa: 1. Andrei Maria 2. Apro Mihai 3. Balogh Pavel 4. Balmus Vasile 5. Barbat Lepa 6. Banciu Leontina 7. Belehuz Ioan 8. Belici Radian 9. Caceu Margareta
10. Chorosi Alexandru 11. Cruceru Gheorghe 12. Carpin Dănuţ 13. Csizmarik Ladislau 14. Ciobanu Constantin 15. Wittman Petru 16. Nagy Eugen 17. Ferkel Suteu Alexandru 18. Florian Antoniu Tiberiu 19. Girjoaba Dumitru Constantin 20. Hategan Petru 21. Iosub Constantin
22. Iotcovici Gheorghe Nuţu 23. Ewinger Slobodanca 24. Ianos Paris
25. Luca Rodica 26. Lăcătuş Nicolae 27. Munteanu Nicolae Ovidiu
28. Miron Ioan 29. Motohon Sliviu 30. Mardare Adrian 31. Otelita Aurel 32. Opre Gogu 33. Osman Dumitru 34. Radu Constantin 35. Sporer Rudolf Herman 36. Stanciu Ioan 37. Sava Angela Elena 38. Zabulica Constantin 39. Zornek Otto 40. neidentificat 41. neidentificat 42.neidentificat 43. neidentificat. DUMNEZEU să-i odihneacă-n pace!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: