Ioana Hincu

Imunități și privilegii de iresponsabilitate. Dar de egalități în fața legii ați auzit?

In Solutii on iunie 11, 2015 at 11:56 pm

Luați de flama loviturii de stat reloaded, slow motion, că așa-s reluările, mai lente – prima, cea din 2012, a fost fulgerătoare, tip ninja – am uitat că trăim în România. România,  leagănul democrației originale, unde publicul larg înțelege democrația cam cât înțelege și mecanică cuantică: atât cât se dă la televizor. Adică deloc. La fel și cu imunitatea parlamentară. Am avut ocazia să constat zilele astea, când, oameni bine intenționați, adică sincer indignați de problema imunizării lui Ponta și a colegului Șova la justiție și DNA, mi-au spus, în esență, că ei sunt de acord cu imunitatea ăstora, că doar sunt ditamai demnitarii, dar nici așa: totuși, atâtea infracțiuni (ba 17, ba 19), atâția miniștri după gratii, mită cu valiza, bani la kilogram, zeci, sute de milioane furate, tablouri în pereți, în loc de pe pereți, șamd. E prea mult. Cantitativ vorbind. Asta nu mai e democrație.

Democrația, calitativ, nu cantitativ vorbind

Și pe înțelesul tuturor: acum mai an, calitativ, nu cantitativ vorbind, despre democrație în general, despre a noastră în special, și despre handicapurile ei istorice majore prin comparație cu altele, scriam așa:

Revoluția câștigătoare nu poate fi decât morală (III). Misterul democrațiilor de succes.

“Prin urmare, calitatea morală, rațională, intelectuală a indivizilor care compun majoritatea contează. Democrația modernă, liberală, adica cea mai avansată, ca expresie instituțională a libertății de conștiință și de voință individuală, ca să existe, are nevoie  de un anume fundament calitativ. Care? Păi nu mai e de mult un mister, decât pentru noi și cei asemenea nouă se pare:

Oamenii sunt calificați pentru libertăți civile în exact aceeași proporție cu dispoziția lor de a pune lanțuri morale peste propriile porniri, în proporția în care dragostea lor de dreptate/justiție este deasupra rapacității lor, în măsura în care soliditatea și seriozitatea înțelegerii lor este deasupra vanității și aroganței, în măsura în care sunt dispuși să asculte mai degrabă sfaturile celor înțelepți și buni, decât lingușelile ticăloșilor.” Edmund Burke 1791.”

Cum stăm noi la capitolele astea, vedeți pe link. Cine-i Edmund Burke? Întrebați-o pe doamna Udrea, că tot îl citează dumneaei greșit, pe pagina de facebook, inspirată probabil de citatele apocrife care circulă pe net. Pe de altă parte, dacă apelați la prietenii Google și Wikipedia în limbă engleză aflați imediat cu ce s-a ocupat răposatul irlandez.

Precizez pe această cale, că eu îl citez și traduc (de nervi) de la sursa originală. Câte puțin, ușor digerabil, pentru tot omul. Consider util. Nu, onor marile și micile noastre edituri postcomuniste n-o fac nici acum. E complicat și scump. Le mulțumim încă o data pentru această omisiune, în strictă legătură cu nivelul de înțelegere academică și populară a democrației noastre atât de originale, de 25 de ani încoace.

 

Despre imunități parlamentare, calitativ, nu cantitativ vorbind

Europa, dragostea mea imunitară

În sistemele de drept constituțional european continental, parlamentarii se bucură în general de niște privilegii pe care eu, personal, nu le înțeleg: în caz că încalcă legea penală, mai ales pentru infracțiuni comise în exercițiul funcțiunii lor de demnitari, depinde de colegii lor dacă pot fi urmăriți penal și arestați preventiv.

Nu, nu vorbim de opiniile și declarațiile lor politice. Vorbim de furt, tâlhărie, corupție, respectiv criminalitate organizată în stil mafiot. De exemplu, dacă vă întâlniți cu Șova pe stradă și vă fură portofelul în timp ce Zgonea și Tăriceanu țin de șase – de la trei în sus vorbim de grup infracțional organizat. Ceea ce ei fac oricum, ca ocupație de bază, abuzând legile și puterile lor legislative sau executive în interes propriu, de grup sau de partid. Că doar de aia au candidat, iar idioții lor utili i-au votat. Sau, de alt exemplu, dacă vă-ntalniti cu Ponta în parcare la Guvern, când îi cereți demisia fără autorizație de la colegul Primar General, și el, de nervii capului de demnitar, vă călca discret pe bombeuri (sau pe gât) cu automobilul, eventual dus-întors, înainte și-napoi.

În aceste ipoteze (care nu-s ipoteze, chiar dacă am simplificat stilistic realitățile, în scop pedagogic), dacă nu i-a surprins poliția-n flagrant, adică asupra faptei, sau dacă nu s-a uitat în altă parte, dânșii rămân în libertate, afară de cazul în care majoritatea colegilor lor din parlament decide că le-ar prinde bine o arestare.

Cam așa spune (cu unele variații de detaliu procedural) majoritatea constituțiilor europene continentale de inspirație franțuzesc-revoluționară, cea cu Egalitate, Libertate, Fraternitate, dar toate până la imunitate.

De ce spun Europa „continentală”? Pentru că Europa, dragii mei, are o parte continentală și una insulară. Iar de fenomenele insulare, respectiv Marea Britanie sau SUA (ditamai insula de libertate, cât continentul) ne ocupăm în continuare.

Insulele britanice și  sora America zic pas! la privilegii de iresponsabilitate. Welcome egalitate!

O surpriză cutremurătoare pentru mulți va fi aceea că în sistemul parlamentar Westminster, aplicat în Marea Britanie, dominioanele sale, și preluat de colegiii americani, peste Ocean, parlamentarii se bucură de un singur privilegiu „€œimunitar”: nu pot fi cercetați, arestați și judecați pentru declarații și opinii politice exprimate pe durata mandatului. În rest? Liber la acuzare și arestare dacă au încălcat vreo lege penală.

Vedeți? Ginta asta anglo-americană, spre deosebire de cea latină, are o viziune particulară cu privire la aleșii democratici ai neamului. Ei zic așa:

1.Toți oamenii sunt egali în fața legii. Și nu doar zic, ci iau chiar în serios treaba asta. Guvernanții fiind și ei oameni (cel puțin în viziunea anglo-americană) se supun acelorași legi penale, în același fel ca amărăștenii pe care-i guvernează. Asta înseamnă egalitate în fața legii.

2.Despre privilegiile politicianului ales. Da, e greu să guvernezi puzderii de oameni, greu să faci legi și politică în care să găsești numitorul comun al interesului general, garantând totodată drepturile, libertățile și interesul legitim, particular. Adică politica în democrația liberală e grea.

Politica asta este un fel de război cu două tabere: puterea și opoziția. Război de idei și programe politice, dus cu vorbe. Pentru că așa-i omul: ființă războinică. Și, chiar dacă-i animal politic (Aristotel, Politica, Cartea I, despre zoon politikon), tot animal rămâne. Tocmai de aceea, pentru că în politica practicată democratic, în libertate, oamenii au idei și interese diferite (și crețe câteodată), lupta, când se-ncinge, este aprigă.

Ca atare, anglo-americanii acordă parlamentarilor beligeranți privilegiul – este unprivilegiu, să fie clar – de a zice cam orice în toiul luptei ăsteia. Inclusiv de a se calomnia sau bălăcări.

Ăsta-i tot privilegiul pe care anglo-americanii îl acordă aleșilor neamului în fața justiției: nu pot fi urmăriți, arestați și judecați pentru ce spun în exercitarea mandatului lor de reprezentanți ai cetățeanului. Și gata.

Gata pentru că egalitatea în fața legii este o treabă serioasă. Gata pentru că dacă de la un cerșetor ai pretenția să nu-ți fure portofelul, de la unul căruia-i dai pe mână legile contra furatului de portofele, care se-ntâmpla să fie obligatorii, ai cel puțin aceleași pretenții ca de la cerșetor. Ar fi culmea ca tocmai pe făcătorii de legi să-i lași să-și fure portofelul. Așa cred britanicii și nord-americanii.

Ba unii merg mai departe și spun că de la deținătorii puterii de stat, așteptările privind comportamentul legal și responsabil ar trebui să fie mai mari. Unde putere de stat vine de la puterea pe care guvernanții o au asupra noastră, aceea de a-și impune voința asupra noastră, cu sprijinul forței coercitive a statului, respectiv al forțelor de ordine dacă te opui.

                                                                           

Privilegiile și dictatura

Eu tind să fiu de acord cu așteptările mai mari, nu cu privilegiul de iresponsabilitate, când vine vorba de aleșii neamului și de guvernanți în sens larg, adică de deținătorii puterii de stat.

Păi altfel cum? Eu ți-am dat mandat să faci și aplici legi în interesul meu, nu al tău, și tu-l încalci? Eu ți-am dat putere asupra mea, iar tu-ți bați joc de mine și de ea? Si să te las? Ce egalitate în fața legii e asta? Ce democrație? Ce responsabilitate?

Așa gândește cetățeanul unei democrații liberale, avansate, consolidate. Așa gândesc guvernanții și guvernații care înțeleg că Our Government has no power except that granted it by the people(Ronald Reagan, 20 ianuarie 1981, discursul de investitură). Guvernanții nu au nicio putere în afară de cea acordată de cetățeni.

Așa gândește cetățeanul căruia îi place libertatea, responsabilitatea, dreptatea și echitatea, nu tirania, supunerea sau sclavia.

Așa gândesc cetățenii Americii pe care europenii o înfierează, fără să o cunoască sau înțeleagă.

America, zisă și Statele Unite ale Americii, rămâne prima, cea mai stabilă și mai avansată democrație liberală din lume. Modelul inedit pus în practică de Fondatorii Americii acum peste 230 de ani fiind de inspirație largă (de la filosofii antici și creștini începând), dar preponderent britanică (deși, culmea, cu Marea Britanie s-au războit ca să devină independenți; și să mai zici că istoria n-are ironii).

Oricum, modelul american este bazat pe observarea atentă, în perspectivă istorică, empirică și filosofică, a defecțiunilor naturii umane – lăcomie, sete de putere, necinste – și a calităților umane care se manifestă cel mai bine în libertatea garantată de stat prin domnia legii egale pentru toți. Modelul american, carevasazică, este orientat spre garantarea libertății individuale prin evitarea tiraniei. Și asta include și lipsa privilegiului de iresponsabilitate pentru guvernanți.

Poate de aia SUA, în 230 de ani, n-au cunoscut nicio dictatură și au rămas cu aceeași mică, dar voinică și eficientă constituție. Pentru că au gândit-o bine de la-nceput.

Poate de aia Europa, cu apetit tradițional pentru privilegii și aroganțe aristocratice – vorbim inclusiv de stânga politică, inventată de elitele europene, nu de proletari – a cunoscut în aceeași perioadă, în ultimele două secole, mai multe dictaturi.

La asta să vă gândiți când vă mai zic alde Ponta sau Tăriceanu ceva despre democrație sau privilegiile și imunitățile demnitarului. La libertatea voastră și la egalitatea reală în fața legii, inclusiv a demnitarului. Și la dictatură să vă gândiț, regim politic pe care cei care iau în serios egalitatea în fața legii, respectiv americanii, n-au cunoscut-o, dar din care noi și partea noastră de lume am gustat prea mult și deplin.

Unde „să vă gândiți” vine de la a gândi/gândire în scopul de a înțelege. Până atunci, tocmai pentru că nu se-nțelege, lumea e liniștită, iar iresponsabilii ne conduc liniștit tot  înainte spre trecut.

Lasă un comentariu