Ioana Hincu

Stânga (ne)adevărată (III) Ideologul, ideologia și religia

In Solutii on Iulie 3, 2015 at 12:40 pm

Acest text nu este dedicat ideologilor, niciunuia, indiferent de ideologia promovată – comunism, socialism, justițiarism social, egalitarism social, sexual, animalist, naturist, etc. Nici discipolilor și epigonilor lor. Ei nu pot accepta, atitudinal și omenește vorbind, că premisele ideologiilor (tuturor ideologiilor) sunt greșite. Acest text este dedicat exclusiv celor dispuși și curioși să înțeleagă – de la lat. intelligere, intelligentis, intelligentia – realitatea și natura umană.

Abecedarul. Nu poți citi corect realitatea fără să-i cunoști abecedarul. Totuși, asta se întâmplă. Iar domeniile politicii, ideologiilor și  religiei – toate trei inerente ființei umane, se pare – sunt poate cele mai afectate.

Politica, ideologiile si religiile. Contrar prejudecății moderne privind separarea lor (formală, instituțională), cel puțin în Occident,  politica, ideologiile și religiile se întrepătrund.  Așa se explică, în parte, fascinația și mirajul persistent al stângii universale. Cum este posibil să persiste după 150 de ani de eșecuri. Cum este posibil să seducă în Occidentul (înca)liber, în continuare, armate impresionante de elite, discipoli și electori, chiar din rândul creștinilor practicanți  – doctrina creștină și ideologiile de stânga fiind fundamental contradictorii. Cum este posibil, în ciuda logicii realității, a evidențelor istorice oferite de secolul 20, în ciuda ororii și terorii, în ciuda falimentului economic, social, politic și moral constatat și explicat iar, și iar, și iar, de la apariția marxism-leninismului încoace. Cum?

Răspunsul – unul dintre, nu singurul – începe în prima parte, cu realități românești brutale, dar irefutabile:

https://ihincu.wordpress.com/2014/12/07/stanga-neadevarata-i-psd-de-care-e-manifest/

Continuă în a doua, cu o idee și o realitate universal valabilă, însă străină  multora – stânga este utopică și ideologică, dreapta este doctrinară:  https://ihincu.wordpress.com/2015/07/02/stanga-neadevarata-ii-lumea-perfecta-utopia-si-ideologia/

Numai că, în timp ce utopia este un termen a cărui semnificație măcar se intuiește, dacă nu se cunoaște exact – ceva care nu poate exista, o ficțiune – ideologia este un termen permanent abuzat fără a fi înțeles și confundat cu doctrina. De aceea am tradus pentru dvs un text care mi se pare util prin conciziune, claritate și relevanță bibliografică, semnat de Gabriel J. Zanotti, profesor (universitar) de filosofie, epistemologia comunicării sociale și metolodogia științelor sociale,  director al Institutului Acton Argentina.

Extrasele care urmează au fost publicate prima dată în  1998, “El analogante de las ciencias”, en Derecho y Opinión (6), 1998, pp. 683-697 și republicate zilele trecute de autor, aici: http://gzanotti.blogspot.com.ar/2015/06/que-es-una-ideologia.html sub titlul ¿Que es una ideologia?:

CE ESTE O IDEOLOGIE?

De Gabriel J. Zanotti

[…]Ne vom opri asupra ideologiei.

Precizăm încă o data că nu criticăm. Nu ne referim la idei despre sisteme politice care, esențialmente discutabile, se consideră mai bune pentru societate, nici la valorile etico-sociale fundamentale ale filosofiei politice, cum ar fi respectul pentru binele comun, limitarea puterii, etc. Ne referim la următoarele:

În primul rând, ideologia, dincolo de conținutul concret, este o atitudine care pornește de la o premisă fundamentală: există un sistem social perfect. Nu contează dacă este posibil sau imposibil, dacă în fapt există sau dacă a existat un asemenea sistem social X; ce contează – de asta spunem că este o atitudine mentală – este că este imaginat ca “perfect”. Ideologul adaugă la asta o premisă gnoseologică ce a fost calificată ca “raționalism constructivist” [1]: este posibil să cunoști perfect mijloacele care conduc rațional la acest ideal.

Date fiind aceste două premise, avem alte două caracteristici care impun următoarele concluzii: acest sistem este unica opțiune morală posibilă, deoarece, dacă este perfect, dacă prin el se elimină în mod absolut orice posibilitate de sărăcie, război, ignoranță, cum ar putea fi moralmente legitim să optezi pentru alt sistem care lasă loc suferințelor, care, fie și minime, se pot evita?Cealaltă concluzie este: acest sistem este ultima etapă a istoriei. Nu în sensul că sistemul nu poate fi abandonat, ci în sensul că abandonul ar însemna un regres. Adică, dincolo de acest sistem, umanitatea nu mai poate avansa social. De ce? Foarte simplu: pentru că acest sistem este perfect[2].

La asta se adaugă a cincea caracteristică, însă nu necesară, ci bazată pe o conjectură (supoziție) datorată înțelegerii empatice a naturii umane: tentația violenței [3] Adică, putem avea un ideolog pașnic, așezat în fotoliul său, contemplând această lume înspăimântătoare alături de puritatea idealului pe care el îl consideră posibil, scriind, vorbind și sperând în mod pacifist că omenirea “va fi convinsă” de învățăturile sale. Dar este dificil. Dacă toată suferința se poate elimina astfel, de pe o zi pe alta, prin implantarea ordinii sociale perfecte … De ce să aștepți? Nu este oare o violență nejustificată ignoranța liderilor care ocazionează atâta suferință semenilor noștri? Nu reclamă dreptate strigătele popoarelor supuse torturilor imperfecțiunii? Cu cât mai inteligent și mai bun este ideologul nostru, cu atât mai rău. Căci dacă a studiat condițiile scolastice, teoretice ale războiului just, atunci, revoluția armată contra violenței imperfecțiunii poate fi înțeleasă ca legitimă apărare al cărei moment poate fi oricând …

Sigur că există ideologii care plasează violența ca pe o etapă necesară în viziunea lor despre lume. Așa au fost marxism-leninismul, nazismul și fascismul. Să nu considerăm însă această caracteristică drept necesară, deoarece TOTUL poate fi ideologizat. Dacă cineva presupune că democrația constituțională  este sistemul social perfect (ceea ce este o eroare; este bun, dar nu perfect), atunci…

Să analizăm o clipă posibilele origini ale primelor două premise. De obicei este o metafizică raționalistă foarte bine concepută, ca de exemplu materialismul dialectic care a inspirat marxism-leninismul. Aceste metafizici conțin filosofii ale istoriei care pretind că ar cunoaște etapele necesare ale istoriei umane; de aici negarea liberului arbitru, justificarea a tot ceea ce duce la etapa finală și pretenția imposibilității de a judeca din afară vreuna din aceste etape – nimeni nu se poate situa în afara acestui proces necesar; cine pretinde că ar fi, criticând ideologia în chestiune, este un antirevoluționar (și, în consecință, un inamic al umanității).

Desigur, această ultima caracteristică este însoțită de alta, care poate fi plasată după a patra și înainte de aceasta. Se desprinde în mod necesar din primele patru. Este REFUZUL ABSOLUT AL CRITICII, ÎNCHIDEREA ABSOLUTĂ FAȚĂ DE CRITICĂ. Ideologul nu dialoghează, el monologhează. Critica metodică de care vorbim este exclusă constant, căci, din moment ce există un sistem social perfect și se cunosc perfect mijloacele care conduc la el, nicio critică nu-și găsește locul pe lângă acest sistem. In extremis, un ideolog pașnic, tipul ideal [4], greu dar posibil, se poate cel mult supune criticii metodice pentru a vedea în ce măsură își poate îmbunătăți argumentația și retorica pentru difuzarea ideologiei sale, dar NU PENTRU A INCLUDE CU ADEVĂRAT VREUN ASPECT AL REALITĂȚII PE CARE L-A IGNORAT. Bineînțeles, vom presupune din nou că, dpdv psihologic, de la monologul permanent la violența fizică (căci monologul este o violență lingvistică) este un pas foarte mic, subtil, imediat următor.

Hermeneutica lumii (știința interpretării, explicării textelor vechi, fenomenelor culturii spirituale, nota mea), pentru ideolog, este foarte singulară. Pentru el nu există negru, gri și alb. Ci numai negru și alb. Adică: cel neideologizat este capabil să vadă lumea în gri, și acest gri deja ca pe o ieșire din negrul războaielor și mizeriei absolute. De aceea propunerile sale sunt mai degrabă mijloace concrete pentru a îmbunătăți anumite aspecte [5] și NU propuneri globale de perfecțiune. Ideologul, în schimb, vede lumea, care în realitate este gri, ca pe un negru permanent alături de posibilul și realizabilul alb pe care îl propune.

Cu alte cuvinte, ceea ce pentru neideologizat este suportabil pentru că este BINELE SOCIAL POSIBIL prin comparație cu imposibilul, pentru ideologizat acest bine este insuportabil, un negru total, prin comparație cu perfecțiunea, cu albul perfect realizabil.

Alt izvor foarte important al ideologiilor este CLERICALISMUL, atitudine în care poate aluneca orice religie. Vorbim de credința că Dumnezeu a revelat care este sistemul social perfect, și că este de datoria noastră, prin urmare, să urmăm această revelație. Acest izvor este în mod particular periculos atunci când ideologul se simte tentat să utilizeze violența și să o justifice, dacă este necesar, ca un profet  înarmat până-n dinți de căile Domnului în fața acestei lumi păcătoase.

În creștinism, această atitudine constituie o eroare teribilă [6] Isus Hristos a mântuit (eliberat) fiecare suflet în parte; această răscumpărare are efecte temporale, însă deschise unei pluralități de opțiuni, toate legitime în măsura în care nu contrazic esențialul mesajului revelat [7] Isus NU a revelat care este cel mai bun regim politic, chiar dacă diverse integrisme creștine, de stânga sau de dreapta, pretind contrariul. A lăsat această temă la libera opțiune a oamenilor [8] Mai presus de toate, există un concept pe care ideologul religios nu reușește să-l accepte: toleranța în raport de un bine mai mare [9] și toleranța când acest bine mai mare este respectul conștiintei individuale [10] Acest ultim punct este în mod special relevant. Nu ar fi mai bună o lume fără păcatul pe care libertatea religioasă îl produce? NU, ar fi mai rea. Pentru că libertatea religioasă nu produce păcatul: îl face vizibil și sincer. Iar o lume în care oamenii păcătuiesc în sufletul lor și ascund manifestarea externă a păcatului de teama servilă față de o credința impusă prin forță este o lume falsă, ipocrită și explozivă [11]. Adevărul ne va elibera, da, și  libertatea ne va face autentici.

Celui neideologizat nu-i lipsesc idealurile politice; el le consideră bune, perfectibile, discutabile într-o anume măsură, nu perfecte. Asta este distincția esențială. Nu se pune problema de a contrapune idealismul etic al utopiilor unui anume “pragmatism”, “realism”(în sensul rău al cuvântului) al celor care se opun intelectual și vital unor utopii. Acesta este un recurs dialectic foarte util și drag în special anumitor utopii violente care au pierdut mare parte din dominația asupra planetei. Problema este esențialmente pe dos. Critica utopiilor dezvoltată de Karl Popper, de exemplu, apărarea non-violenței și responsabilității sociale a intelectualului [12] sunt bazate pe o etică foarte profundă. Etica dialogului, a toleranței, a respectului dizidenței [13] unde apare perfecțiunea toleranței corecte față de imperfecțiune.

În fine, tot ce am spus până acum ar fi absolut insuficient dacă am uita o temă centrală: de ce primele două premise ale atitudinii ideologice sunt greșite? De ce nu poate exista un sistem social perfect și nu se pot cunoaște perfect mijloacele care conduc la el? PENTRU CĂ NATURA UMANĂ ESTE IMPERFECTĂ, ȘI CUNOAȘTEREA UMANĂ LIMITATĂ.

Natura umană este imperfectă, nu în sensul esenței sale, care ca atare, ontologic vorbind, conține tot ceea ce esența umană necesită, nici în sensul  liberului arbitru, care este perfect [14]. Este imperfectă în privința tendinței spre răul moral, recunoscută în mod natural mai ales de către membrii școlii scoțiene de gândire politică [15] și în mod supranatural prin revelația creștină a păcatului originar. Obiecției raționale sistemice  că natura fiecărui individ poate fi imperfectă, însă sistemul social, ca sistem, nu, îi răspundem astfel: cunoașterea umană este limitată. Pretenția de a elabora și cunoaște un sistem care să fi încorporat toate imperfecțiunile umane și care să fie lipsit, ca sistem, de orice eventualitate sau posibilitate de eroare, este o pretenție a raționalismului constructivist care în sine nu este compatibilă cu cunoașterea limitată a esenței lucrurilor – inclusiv a sistemelor.

Desigur, este evident că sistemele există pentru a absorbi și evita imperfecțiunile care altfel ar ieși la lumina. Sistemul politic al primei republici nordamericane (SUA, nota mea), în opinia noastră, a fost un exemplu de absorbție sistemică a unei imperfecțiuni umane. Concret, sistemul pornea de la ideea că natura umană tinde spre abuzul de putere, și prin urmare îl limita printr-un sistem constituțional. Problema este, din nou, dacă această absorbție sistemică poate fi perfectă. Și, încă o data, răspunsul este NU. Nu există sistem omenesc care să reușească să se situeze deasupra omenescului.

Singurul lucru care, tocmai pentru că este supra-omenesc, dar nu antiuman, și de aceea poate reclama perfecțiunea, este dragostea și iertarea lui Dumnezeu. Și asta, în plenitudinea sa, este sfințenia. De aceea, nu din întâmplare sunt sanctificate persoane și nu sisteme. Fiti perfecți, așa cum Tatăl vostru ceresc este perfect (Matei 5:48, nota mea) nu a fost un mandat destinat unui sistem social, ci exigența cea mai intimă care doarme în fiecare suflet omenesc, și care, odată deșteptată, respinge, ca parte a sfințeniei, orice formă de violență, fizică, lingvistică, atitudinală, oferind iubirea divină, ca limbaj al adevărului.

[1]F.A.Hayek – Erorile constructivismului (1970);

[2]K.Popper – Utopia si violenta(1947); R.Spaemann – Critica utopiilor politice (1980);

[3]K.Popper op.citat;

[4] in sens weberian (Max Weber, nota mea)

[5]K.Popper op.cit.

[6]R.Spaemann, op.cit.cap.IV

[7]Conciliul Vatican II, Consitutia pastorala Gaudium et spes, cap.III, pct. 43;

[8]Papa Leon al III-lea, Cum multa (1882); in Doctrina pontifica (1958); “Inmortale Dei”, op. Cit.; “Sapientiae christianae”, op. Cit.; Píus al XII-lea, “Grazie”, op. Cit.;

[9]Sfantul Toma d’Aquino, Suma teologica I-II, Q. 96, a. 2, c.; I-II, Q. 95, a. 2, ad 3;

[10] declaratia asupra libertatii religioase, Dignitatis humanae, Conciliu Vatican II;

[11]nota autor

[12]K.Popper- Toleranta si responsabilitate intelectuala op.cit;

[13] M.Artigas – Logica si etica lui Karl Popper

[14] Sf.Toma d’Aquino- Suma Contra Gentiles; Bac, Madrid, 1967, t. II, libro III, cap. 73.

[15] E.Gallo – Traditia ordinii sociale spontane: Adam Ferguson, David Hume si Adam Smith (1988)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: