Ioana Hincu

Doi Papi, un Împărat Bizantin și un Învățat Musulman. Regensburg 2006

In Solutii on Aprilie 17, 2016 at 4:58 pm

S-a întâmplat acum 10 ani. Și se leagă deopotrivă cu ce se-ntâmplă azi, cât și cu ce s-a întâmplat acum câteva sute de ani.

Pornim pe aceste coordonate inevitabil antitetice, la care vă invit să reflectați pe tot parcursul lecturii:

La început era Cuvântul [logos, lb gr], și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul(Ioan 1:1) Căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide (Matei 7:7) Fericiți cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul. Fericiți cei pașnici, căci ei se vor numi fii ai lui Dumnezeu. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este Împărăția Cerurilor.(Matei 5:5, 9, 10)

Luptați pe calea lui Allah împotriva acelor care se luptă cu voi[…]Omorâți-i unde-i prindeți și alungați-i de acolo de unde v-au alungat! Iar schisma [necredința] e mai rea decât omorul. […] Luptați-vă cu ei până ce nu va mai fi necredință și credința va fi numai Allah!(Coran 2:190-193) Allah a cumpărat de la dreptcredincioși sufletele și bunurile lor în schimbul Raiului, și astfel ei luptă pe calea lui Allah, omorând și fiind omorâți […]Bucurați-vă așadar pentru negoțul pe care l-ați tocmit, căci aceasta este marea izbanda”(Coran 9:111)-adnotarea traducerii oficiale (aprobate de autoritățile teologice musulmane) explică: acest verset este un îndemn la lupta sfântă, evidențiindu-i virtuțile, după ce a fost înfățișată situația celor care nu participă la ea.

Teroarea m-a făcut învingător (Mahomed, Hadis Bukhari 4.52.220)

Nimic din cele de mai sus nu este echivoc, întâmplător, singular, sau rupt din contextul textelor sacre citate. Dovada aici: https://ihincu.wordpress.com/2016/01/29/sa-intelegem-religia-pacii-si-jihadul-vii-profetul-si-teroarea-patru-istorii-musulmane/

Și nu cred să fie un moment mai bun pentru rememorarea acestor coordonate pe care se înscriu atât realitatea imediată, cât și evenimentele narate în continuare: creștinătatea se află în perioada Sărbătorilor Pascale. Iar lucrurile astea rămân neînțelese sau neobservate. N-ar trebui. Pentru că ceea ce acum 10 ani părea un accident istoric, a devenit mai real ca niciodată: jihadul și progresismul multicultural își dau mâna împotriva lumii creștine, inclusiv la vârful bisericilor.

 

I. Un papă, un discurs memorabil și un cardinal

Era în septembrie. Cu un an înainte, pe 2 aprilie 2005, înceta din viață unul din cei mai longevivi și mai buni lideri creștini din toate timpurile: Papa Ioan Paul al II-lea. Nu-i vorbă mare, e istorie: lumea liberă și creștinătatea îi datorează mai mult decât își imaginează. Pe 12 septembrie 2006, succesorul său, Papa Benedict al XVI-lea, ținea un discurs memorabil la Universitatea Regensburg. Memorabil nu doar prin conținutul și mesajul integral: despre credință și rațiune. Memorabil nu doar pentru că, după faimosul discurs al Papei Ioan Paul al II-lea adresat Națiunilor Unite în 1995, este considerat una din cele mai importante declarații papale contemporane. Ci memorabil, din păcate, și prin reacțiile declanșate:

Islamul s-a supărat, s-a ofensat, a amenințat, iar progresismul și Corectitudinea Politică occidentale s-au aliniat. Și, ce-i mai trist: chiar la Vatican, un cardinal pe nume Jorge Mario Bergoglio -reprezentant al catolicismului marxist – și el s-a aliniat. Cum? Aflăm în continuare.

 

II. Discursul și supărarea multiculturală

Papa Benedict fusese odată, mai demult, profesor de teologie la Universitatea Regensburg. Prelegerea pe care a ținut-o în 2006, cea care a stârnit atâta supărare, era intitulată Credință, Rațiune și Universitatea – Amintiri și Reflecții. De unde extragem:

“Chiar în fața scepticismului radical, este necesar și rezonabil să ridicăm chestiunea lui Dumnezeu uzând de rațiune, și făcând-o în contextul tradiției creștine […]

Aceste lucruri mi-au fost amintite recent, când am citit în ediția îngrijită de profesorul Theodore Khoury (Munster) o parte a dialogului purtat-probabil în 1391, în barăcile de iarnă de lângă Ankara – de eruditul împărat bizantin Manuel al II-lea Paleologul cu un învățat persan pe subiectul Creștinism și Islam, și adevărul amândurora. Se presupune că împăratul însuși a fost cel care a transcris dialogul, în timpul asediului capitalei Constantinopole între 1394 și 1402; și asta ar explica de ce argumentele sale sunt redate mai detaliat decât ale interlocutorului persan.

Dialogul se întinde pe larg asupra structurilor credinței conținute în Biblie și Coran, mai ales asupra imaginii lui Dumnezeu și a omului, în același timp revenind în mod repetat la relația dintre – cum erau numite – cele trei “Legi” sau “reguli ale vieții”: Vechiul Testament, Noul Testament și Coranul. Nu este intenția mea să discut această chestiune în prezenta lectură; aici aș dori să discut un singur punct – el însuși marginal acestui dialog în întregul său – pe care, în contextul temei “credință și rațiune”, l-am găsit interesant și care poate servi ca punct de plecare pentru reflecțiile mele pe această temă.

 În a șaptea conversație (controversă în limba greacă) editată de profesorul Khoury, împăratul atinge tema războiului sfânt. Împăratul trebuie să fi cunoscut sura 2:256 care spune: “nu există constrângere în religie”. În opinia unor experți, aceasta este probabil una din surele din perioada timpurie, când Mahomed era încă lipsit de putere și sub amenințare. Fără a coborî la detalii, cum ar fi diferența de tratament acordată celor care au “Cartea” [Coranul] și “necredinciosi”, el [împăratul] se adresează interlocutorului cu o uimitoare bruschețe, o bruschețe pe care noi azi o găsim inacceptabilă, pe chestiunea centrală a relației dintre religie și violență în general, spunând: “Arată-mi numai ce a adus Mahomed nou, și vei găsi numai lucruri rele și inumane, cum ar fi porunca de a răspândi cu sabia credința pe care o predica.”

Împăratul, după ce s-a exprimat atât de ferm, explică în detaliu motivul pentru care răspândirea credinței prin violență este irațională. Violența este incompatibilă cu natura lui Dumnezeu și cu natura sufletului. “Dumnezeu”, spune el, “nu poate fi mulțumit cu sânge, și a acționa nerezonabil [fără rațiune] este contrar naturii lui Dumnezeu. Oricine dorește să conducă pe cineva spre credință are nevoie de abilitatea de a vorbi bine și de a raționa adecvat, fără violență și amenințări … Pentru a convinge un suflet rațional, nu e nevoie de un braț puternic, sau de arme de vreun fel, ori de alte mijloace de a amenința  persoana cu moartea …”

Afirmația decisivă din acest argument împotriva convertirii prin violență este: a nu acționa în acord cu rațiunea este contrar naturii lui Dumnezeu.

Editorul, Theodore Khoury, observa: Pentru împărat, ca bizantin format în spiritul filosofiei grecești, această afirmație este evidentă per se. Însă pentru învățătura musulmană, Dumnezeu este absolut transcendent. Voința sa nu este legată de nicio categorie, nici măcar de a raționalității. Aici Khoury îl citează pe notabilul islamist francez R. Arnaldez, care subliniază că Ibn Hazm a mers până acolo încât a statuat că Dumnezeu nu este legat nici măcar de cuvântul său, și că nimic nu-l obligă să ne reveleze nouă adevărul. Unde este voința lui Dumnezeu, putem chiar practica idolatria.

În acest punct, în ce privește înțelegerea lui Dumnezeu, și de aici practicarea religiei, suntem confruntați cu o dilemă inevitabilă. Este convingerea că a acționa irațional contrazice natura lui Dumnezeu o simplă idee grecească, sau este un fapt întotdeauna și intrinsec adevărat? Cred că aici putem vedea profunda armonie dintre ce era grecesc în cel mai bun sens al cuvântului și înțelegerea biblică a credinței în  Dumnezeu.

Modificând primul verset din Cartea Genezei, primul verset din Biblie, Ioan începe prologul evangheliei sale cu aceste cuvinte: “La început a fost Logosul”. Acesta este chiar cuvântul folosit de împărat: Dumnezeu acționează cu logos. Logos înseamnă în egală măsură rațiune și cuvânt – un instrument creativ și capabil de comunicare, întocmai ca rațiunea. Astfel Ioan rostește cuvântul decisiv despre conceptul biblic de Dumnezeu, și în acest cuvânt toate căile spinoase și adesea sinuoase ale credinței biblice culmină și își găsesc sinteza.” 

Papa Benedict a continuat prelegerea  cu o serie de argumente privind fuziunea dintre filosofia grecească și cea biblică, arătând că “credința biblică, în perioada elenistică, a întâlnit ce era mai bun în gândirea grecească la cel mai profund nivel, rezultând o îmbogățire reciprocă evidentă în special în literatura filosofică. […] O întâlnire profundă între credință și rațiune a avut loc aici, o întâlnire între autentica iluminare și religie. Din însăși inima credinței creștine, în același timp din inima gândirii grecești reunite cu credința, Manuel al II-lea a putut spune: A nu acționa  “cu logos” este contrar naturii lui Dumnezeu”

Papa Benedict continuă lectura sa trecând în revistă influențele diverselor școli de gândire asupra credinței biblice, de la deelenizare, cu toate stadiile ei, până în zilele noastre. Subliniază totodată relația naturală și confluența științei cu religia creștină, și deplânge autolimitarile contemporane impuse de mediul academic prin refuzul dialogului rațional dintre cele două. În acest spirit, discursul se încheie astfel:

„Occidentul a fost prea multă vreme pus în pericol de aversiunea față de chestiuni care-i fundamentează raționalitatea, și nu poate decât să sufere în continuare astfel. Curajul de a angaja întreaga amploare a rațiunii, iar nu negarea grandorii ei – acesta este programul cu care teologia înrădăcinată în credința biblică intră în dezbaterile vremurilor noastre. “A nu acționa rațional, a nu acționa cu logos, este contrar naturii lui Dumnezeu”, spunea Manuel al II-lea, conform înțelegerii sale creștine a lui Dumnezeu, răspunzându-i interlocutorului său persan. La acest mare logos, la această rațiune, îi invităm pe partenerii noștri în dialogul culturilor. Să-l redescopere constant este marea misiune a universității.”

În spiritul dialogului si Adevărului istoric, merită să reamintim – deși am mai făcut-o – că, la nici 60 de ani după conversatia consemnată de împăratul Manuel al II-lea, respectiv în 1453, Imperiul Bizantin cădea și dispărea sub sabia islamului, așa, violent, nu altfel; la fel și ultimul lui împărat, Constantin al IX-lea Paleologul, fiul lui Manuel al II-lea. Iar Constantinopole, inima celei mai vechi – o mie de ani – și avansate civilizații creștin-elenistice la acea vreme, devenea Istanbul, inima Imperiului Otoman, al cărui capitală a rămas până-n 1922.

O victorie memorabilă și strategică a Islamului asupra crestinitatii, având în vedere că în următorii ani, același Imperiul Otoman, mult mai bine poziționat, a spulberat în calea lui și ce mai rămăsese din creștinătatea răsăriteana, în zona Balcanilor și Mediteranei: Macedonia, Bulgaria, Serbia, Herțegovina și mare parte din Grecia.

Merită, de asemenea, amintit că atunci, la fel ca acum, liderii (monarhii) creștini ai Occidentului, inclusiv papalitatea, au refuzat sprijinul solicitat de împăratul Constantin al IX-lea. Ocupați cu lupte intracreștine pentru dominație zonală, au desconsiderat și subestimat, la fel de iresponsabil ca acum, amenințarea și expansiunea islamică. Rezultatul? După alți 80 de ani, în 1529, sultanul Soliman I asedia Viena.

Toate acestea sunt fapte. Adevăruri istorice necontestate. La fel ca acela că Istanbul, fostul Constantinopole, a rămas musulman până-n ziua de azi.

III. Cardinalul ajuns papă și reacțiile

Vă întrebați, prin urmare, ce anume din discursul de la Regensburg a supărat? Invitația la dialog și reflecție? La logos? Chemarea elitelor academice occidentale la rațiune și credință îngemănate cu știința? Apelul la non-violență? Elogiul cunoașterii obiective și al gândirii critice, libere? Sau, poate, Adevărul – istoric și neschimbat de 1400 de ani – privind diferențele dintre imaginea/înțelegerea creștină, biblică, a lumii și a relației cu Dumnezeu, și abordarea musulmană?

Da, ați ghicit: Adevărul a supărat cel mai mult. Adevărul care, alături de credința creștină și rațiune, rămâne inamicul comun numărul unu al Islamului și progresismului multicultural.   “Arată-mi numai ce a adus Mahomed nou și vei găsi numai lucruri rele și inumane, cum ar fi porunca de a răspandi cu sabia credința pe care o predica.” a supărat cel mai mult.

De aceea nu ne-a surprins că Marocul și-a rechemat ambasadorul de la Vatican și Yemenul a amenințat cu ruperea relațiilor diplomatice. Nici că Pakistanul a cerut Națiunilor Unite întărirea legislației internaționale împotriva “ofensei aduse Islamului”; că Egiptul, Iraqul, Indonesia, Malaesia, vicepreședintele musulman al Indiei Mohammad Hamid Ansari, sau Turcia au protestat, l-au făcut mincinos și prost pe papă – n-a înțeles islamul – și i-au cerut să retracteze discursul cu scuze; că Autoritatea Palestiniană-Hamas au cerut musulmanilor să atace bisericile din Gaza și West Bank; sau că organizații neguvernamentale din Turcia i-au cerut papei să-și anuleze vizita programată-n noiembrie.

Nu ne-a surprins nici că musulmanii de la Londra chemau la jihad pe pajiștea din fața Palatului Parlamentului; nici că Frăția Musulmană a declarat că discursul papei – nu ei! – reprezintă o amenințare la adresa “păcii mondiale”; că Marele Șeic de la Al-Azhar, Muhammad Sayyid Tantawy l-a făcut ignorant pe papa Benedict; că Marele Muftiu al Arabiei Saudite (altă autoritate teologică supremă) l-a făcut mincinos, declarând că asta “arată că reconcilierea dintre religii este imposibilă”; sau că imamul iranian Ahmad Khatami i-a cerut să “cadă-n genunchi” în fața lui din același  motiv.

De ce să ne fi suprins? Conform Coranului, religia mahomedană este singura “religie a adevarului”. Iar toate personalitățile și entitățile susmenționate – statale, neguvernamentale sau teroriste – sunt musulmane. Adică aparțin unei culturi unde jihadul e pace, minciuna este încurajată în numele și interesul lui Allah (taqyyia), iar critica islamului, oricât de rațională și obiectivă, este considerată blasfemie, interzisă prin lege, și te poate scurta oricând de cap și de viață – conform Coranului și legii islamice.

Nu ne surprinde nici că intelectualitatea progresist multiculturală a bătut câmpii contrafactual, pe eterna linie fantasmagorică “islamul e pace”, “toate religiile sunt la fel, doar crestinismu-i mai rau”. Pentru că, nu-i așa, în anti-logosul și anti-logica progresiste este firesc ca cea mai rea religie de pe Pământ – crestinismul, desigur – să fi generat cea mai avansată (dpdv obiectiv) civilizație – pe cea occidentală. 

În același timp, ni s-a părut rațional și firesc ca, în spiritul logosului și obiectivității, lideri spirituali creștini să susțină poziția papei. Atunci nu se “aliniasera” nebuniei multiculturale. La fel și liderii politici: administrația americană (de dreapta la vremea aceea), cea australiană, cele europeane (cu excepția minunatului președinte francez Chirac), inclusiv UE și doamna Merkel, au invitat la rațiune, adevăr și dialog pașnic între credințe.

Ba mai mult, premierul spaniol Jose Maria Aznar – confruntat cu demonstrații interne care-i cereau papei Benedict să se scuze pentru discurs – într-o replică la fel de “bruscă” și onestă cu a răposatului împărat bizantin, a întrebat de ce nu-și cer mai întâi musulmanii scuze pentru cele 800 de ani în care au stăpânit Spania ca al-Andalus. 

Ce ne-a suprins însă, în  2006, a fost reacția unor clerici nemusulmani, printre care Rabinul Șef Sefard (spaniol) – foarte multiculturală, contrafactuala și suicidară. Sau , din inima catolicismului, replica unui cardinal, care s-a declarat foarte “nefericit” de prelegerea papală, spunand că “afirmațiile papei Benedict nu reflectă opiniile mele. Aceste afirmații vor servi pentru a distruge în 20 de secunde relațiile cu Islamul, construite cu atâta grijă de papa Ioan Paul al II-lea în ultimii 20 de ani.”

Cardinalul se numea Jorge Mario Bergoglio și  era arhiepiscop de Buenos Aires. Atunci, ne-a surprins. Acum, în lumina evoluțiilor ulterioare, dar mai ales recente și actuale, nu mai suntem surprinși:

În anul 2013, lobby-u progresist de la Vatican a învins, papa Benedict a fost obligat să se retragă,  iar cardinalul Bergoglio i-a luat locul, devenind Papa Francisc.

Vedeți? Lucrurile nu-s întâmplătoare; se leagă.

 

IV. Papa Francis mai e crestin?

Ne întrebăm pentru că, în noiembrie 2013, s-a grăbit să publice exhortația progresistă  Evangelii Gaudium, noua evanghelie anti-capitalistă, a justiției sociale împotriva “pietelor criminale” – care l-ar fi făcut invidios și pe Marx. Asta în timp ce Papa Ioan Paul II, cel pe care-l cita (mistificându-l) cu atâta zel în 2006, avea cu totul alte vederi – mărturie rămâne  enciclica Centesimus Annus – Rerum Novarum 1991, unde spunea (II.15) ca “statul are misiunea de a determina cadrul juridic în care afacerile economice să se desfășoare, și prin aceasta să garanteze precondițiile libertății  economice”; da, papa Ioan Paul II se pronunța împotriva socialismului, în favoarea economiei libere de piață, a proprietății private, a capitalismului, a liberei asocieri, și a neintervenției statului în economie altfel decât prin garantarea domniei legii, care să asigure libertatea și adevărata egalitate de șanse a oamenilor. O viziune realmente creștină,  in spirit biblic.

Ne întrebăm și pentru că în 2015, același Francisc se grăbea să adreseze creștinătății ditamai encliclica eco-marxistă  Laudato Si. Prin noua opera apostolică, Francisc chema de mare urgență la luptă împotriva schimbării climatice – cea mai mare amenințare planetară; nu, nu Islamul, nu marxismul clasic și cultural – folosindu-se din nou de capitalul simbolic al lui Ioan Paul al II-lea, ba chiar și de al lui Benedict al XVI-lea.

Ne întrebăm și deoarece, cam în aceeași perioadă – iunie 2015 – sub egida UE-Mogherini-Junker-Merkel, începea noua invazie musulmană a Europei, cea promisă public și clar de Statul Islamic în februarie 2015, și se întețeau atentatele jihadiste. Papa Francisc susținea invazia, chemând creștinii la primirea și integrarea de “refugiati” musulmani, repetând public că toate religiile sunt la fel. Pentru că așa-i firesc după Papa Francisc: prioritățile celui mai important lider creștin să fie schimbarea climatică, piețele “criminale” și bunăstarea islamului, nu a lumii creștine. Și, nu în ultimul rând, minciuna progresist multiculturală, care trebuie susținută, nu combătută. 

Niciodată în acești ani papa Francisc n-a luat apărarea creștinilor prigoniți și masacrați în Islam, nu doar de către Statul Islamic. N-a făcut-o nici măcar verbal – și cu atât mai puțin prin rugăciuni publice  sau gesturi concrete de ajutorare.

Niciodată n-a criticat, cu atât mai puțin obiectiv și onest, iraționalitatea, minciuna, violența, persecuția, violul, sclavia, jihadul și discriminarea prescrise tradițional și religios în islam, împotriva creștinilor, evreilor și necredincioșilor. Nici măcar  pe 2 aprilie 2015, cand 147 de studenti crestini au fost masacrati in campusul universitar Garissa din Kenya, de către Boko Haram și Al Shabaab, în numele lui Allah și în cinstea Paștelui Creștin. (ce stranie coincidență “aniversară”: Ioan Paul al II-lea murea exact pe 2 aprilie, cu 10 ani înainte)

https://ihincu.wordpress.com/2015/04/04/viata-moartea-si-sacrificiul-crestin-banalizate-prin-libertate-de-exprimare-ou-sont-les-charlies/

În schimb, în 2013, a îmbrățișat – gest de o încărcătură simbolică majoră, și totodată sinistră – niște “refugiati” musulmani aflați la Lampedusa, iar zilele trecute a mers mai departe, luând cu el, acasă, la Vatican, alți refugiați musulmani, din insula Lesbos de data asta. Niciun creștin din Siria sau Iraq;  nu; doar musulmani. Nu ne-ar surpinde dacă, după modelul unor pastori suedezi, va da jos niște cruci sau va acoperi statuile nude de la Vatican, cum a mai făcut-o anul acesta, pentru a nu-i “ofensa” pe invitații  musulmani.

https://bogdancalehari.wordpress.com/2016/04/14/dupa-lampedusa-lesbos-urmeaza/

Și asta nu-i tot. Într-un gest halucinant, în martie 2016, la câteva zile după sângeroasele atentate jihadiste de la Bruxelles, același papă a “reinterpretat” încă o dată, cât se poate de irațional și iresponsabil, Biblia și credința creștină:

Crezându-se, probabil, Isus al islamului și Corectitudinii Politice multiculturale anticreștine, a spălat în public picioarele unor musulmani, fără ca măcar să-i invite să se convertească la creștinism.

Ce a înțeles Islamul din toate astea? Logic, ce spune Coranul: că papa Francisc, Vaticanul, și prin el creștinătatea, s-au umilit și supus lui Allah, acceptând superioritatea Islamului și  suprematismul mahomedan. Allahu Akbar! [Allah e cel Mai Mare] Au cucerit si Roma.

Prin urmare, este în spiritului Logosului biblic, al rațiunii și adevărului obiectiv, să ne întrebăm dacă Papa Francisc mai este sau nu creștin.

Da. Papa Ioan Paul al II-lea, pe care cu evlavie îl pomenea cardinalul Bergoglio în 2006, a făcut gesturi de mare noblețe creștinească și reconciliere cu islamul. Dar nu așa, ci cu cap, pentru că “a nu acționa cu rațiune este contrar naturii lui Dumnezeu”. De exemplu, Ioan Paul al II-lea l-a iertat pe asasinul musulman Mehmet Ali Agca, cel care atentase în 1981 și la viața sa, împușcându-l; însă nu înainte de a-l convinge să se convertească la creștinism.

Câți musulmani a convertit papa Francisc, cu (anti)logos-ul lui, de la religia musulmană la cea creștină? Eventual înainte de a le spăla  picioarele…

Da. Isus a spălat picioare; dar pe ale discipolilor lui – ai creștinismului și iubirii aproapelui, nu ai urii și jihadului.

Da. Isus și-a îndemnat discipolii la smerenie, dar nu în fața dușmanului.

Da. Isus, “regele iudeilor” – cei pe care Coranul (5:60; 7:166) îi consideră ființe inferioare, maimuțe și porci – s-a sacrificat ca să mântuiască lumea; însă lumea care crede în El și îl urmează pe El, nu pe Mahomed.

Lucruri de Logos elementar, care i-au scăpat actualului papă.

V. Înapoi la Logosul unui împărat înțelept 

Față de cele rememorate aici, nu ne  mirăm că creștinătatea-i în derivă, iar islamul în ofensivă. Deriva și abandonul venind de la elitele momentului și fiind demult anunțate. Doar că oamenii au uitat – dacă au știut vreodată. Recunosc că și eu uitasem episodul Bergoglio-2006; însă nu pentru multă vreme – a avut grijă să-mi aminteasta însuși cardinalul.

Vedeți? Lucrurile se leagă. Peste 10 ani sau peste sute. Pentru că Adevărul nu moare, în ciuda eforturilor sistematice ale unora de a rescrie istoria, credința, și de a-L șterge din conștiința oamenilor. Nici creștinismul nu dispare. Nici rațiunea. Este credința mea fermă. Doar că lupta e grea. Lupta cu prostia, cu minciuna și  cu uitarea. “Pentru că, dacă este adevărat că fructele virtuții sunt dulci, rădăcina este amară ” mai spunea Manuel al II-lea spre finalul controversei cu învățatul musulman.

De aceea, nu de altceva, am ținut să rememorăm împreună adevărurile astea, acum, în prag de Paști. Pentru că toate încep și se termină cu Cuvântul; însă lupta pentru Cuvânt e grea și drumul lung până la pace.

Pentru cei interesati, textele integrale ale discursului de la Regensburg si dialogului citat:

http://w2.vatican.va/content/benedict-xvi/en/speeches/2006/september/documents/hf_ben-xvi_spe_20060912_university-regensburg.html

http://www.tertullian.org/fathers/manuel_paleologus_dialogue7_trans.htm

Anunțuri
  1. […] Sursă: Doi Papi, un Împărat Bizantin și un Învățat Musulman. Regensburg 2006 | Dubii, Spaime si Solut… […]

  2. Mulțumesc,m-ați lămurit.Și totuși,realitatea complicității Europei la propriul ei dezastru,cauzată de petrodolari și o conștiință vinovata -a cruciadelor- mi se pare atît de sordidă, că pare neverosimilă…

  3. Adevăruri zguduitoare.Nu văd motivele atitudinii sinucigașe a Vestului creștin, în fața Islamului în ofensivă.Aș citi cu mult interes un articol care să cuprindă ipoteza dvs în această chestiune.Argumentat, așa cum ne-ați obișnuit.

    • E simplu:

      a) Cititi Bat YE’or – Eurabia. The Euro-Arab Axis, 2005, nu inainte de a afla cine este, citind
      b) Acest interviu al ei (recent) tradus de Bogdan Calehari in septembnrie anul trecut:
      https://bogdancalehari.wordpress.com/2015/09/22/invazia-europei-a-fost-pregatita-metodic-timp-de-patruzeci-de-ani/
      c) si acest text pe care deocamdata l-am publicat doar pe facebook:

    • Daca nu aveti cont facebook, puteti citi aici ce am scris recent pe tema asta:

      CRONICA UNUI DEZASTRU ANUNTAT DE ZECI DE ANI: EURABIA. Incep prin a spune ca nimic nu mi se pare mai tragic in epoca asta decat acuzatia de ignorantza din partea unui ignorant , deliberat sau nu, al adevarurilor fundamentale privind islamul, islamismul si jihadul. Si ca nu cred sa existe la acest moment mai multe nedumeriri publice pe tema “cand si cum a inceput islamizarea Europei”, de ce si cine-s vinovatii? Sau, pe scurt, de unde ni se trage?

      Sunt multe semne de intrebare si confuzii in spatiul public. Lumea nu stie, nu-ntelege de unde invazia asta asa, dintr-o data? (evident ca nu este dintr-odata, nici intamplatoare) Ce-i cu islamul, ce-i cu jihadul, de unde dinamica asta accelerata?

      Din partea (con)cetateanului de rand – cu alte preocupari existentiale si profesionale – nu are nimeni asteptarea sa stie ca ce vede acum este de fapt CRONICA UNUI DEZASTRU DEMULT PREVIZIBIL SI ANUNTAT. Un adevar bine “ascuns” in plina vedere, fiind ignorat, ocolit sau deliberat trecut sub tacere cu strasnicie de scoala, mass-media si intelectualitatea noastra de impact. Deci de unde sa stie?

      Totusi, de la “floarea” noastra publicistica si intelectuala, odinioara si macar in parte respectabila – care altfel nu pregeta sa ne bata obrazul ca nu respectam islamul, sau ca nu il imbratisam umanitar multicultural, nici sa ne acuze de ignoranta – as fi avut asteptarea ca macar acum, in ultimul ceas si in fata evidentei sinistre, sa fi pus mana pe carte/sursa serioasa de documentare, si sa-si trezeasca publicul, onest si lucid, la realitate.

      De exemplu, sa fi pus mana pe “Eurabia-The Euro-Arab Axis” semnata Bat Ye’or si publicata in 2005, adica acum 11 ani! Hai, ca-i demult pe piata, si se citeste intr-o saptamana, in reprize de amiaza. Eu am achizitionat in 2005 a cincea editie – carevasazica era best seller de atunci. Pe coperta a 4-a, printre alte comentarii de referinta, Niall Ferguson – istoric britanic de reputatie internationala de atunci; profesor la Harvard, cum le place alor nostri, si publicist activ – scria:
      “No writer has done more than Bat Ye’or to draw attention to the menacing character of Islamic extremism. Future historians will one day regard her coinage of the term ‘Eurabia’ as prophetic. Those who wish to live in a free society must be eternally vigilant. Bat Ye’or’s vigilance is unrivalled.” (Niciun scriitor n-a facut mai mult decat Bat Ye’or pentru a atrage atentia asupra caracterului amenintator al islamismului extremist. Viitorii istorici vor privi intr-o buna zi termenul inventat de ea, Eurabia, ca profetic. Cei care doresc sa traiasca intr-o societate libera trebuie sa fie vesnic vigilenti. Vigilenta lui Bat Ye’or este fara rival.)

      Si iata ce declara aceeasi autoare (celebra, da) in septembrie anul trecut, intr-un interviu pe care il puteti citi integral daca intrati pe link (autor si traducere Bogdan Calehari):
      “Numele “Eurabia” este numele ales de Comitetul european de Coordonare al Asociațiilor de Prietenie cu lumea arabă, pentru a se defini pe el însuși și strategia sa. El a fost creat în 1974, bineînțeles la Paris, centrul de origine al acestei politici. Deasemenea, acest Comitet a publicat o broșură intitulată “Eurabia”, care poate fi studiată la Biblioteca Națională.
      Comitetul Eurabia a fost instrumentul de implantare a unei noi strategii, concepută în anii ’60 de Franța și Germania. Ea urmărea să creeze o entitate mediteraneană prin unirea economică, culturală și politică a celor două maluri ale Mediteranei. Țările Ligii Arabe au pus condițiile lor, dintre care principala era recunoașterea și legitimarea lui Yaser Arafat, susținerea cauzei palestiniene și o politică europeană anti-israeliană. Dezgustate de renașterea anti-semitismului, alte țări ale Comunității europene, ca Danemarca și Olanda, și-au manifestat reticența în ciuda represaliilor terorismului palestinian. Dar, în 1973, după războiul de Yom Kippour, boicotul petrolului decretat de Liga Arabă contra Occidentului, cu excepția Franței, a erodat această rezistență. Cele 9 țări membre al Comunității europene s-au alăturat Franței, piesa fundamentală a acestei politici și, pe această bază, convorbirile privind înțelegerea și alianța cu țările din Golf au putut să înceapă. Ele s-au articulat în jurul a doi poli principali interconectați:

      1.înlocuirea Israelului cu Palestina – devenită cauza emblematică a Europei – definită în limbaj orwellian: proces de pace.

      2.crearea civilizației mediteraneene cântată de Fernard Braudel, care ștersese de acolo jihadismul și dhimmitudinea. Ea ar uni demografic, economic și cultural cele două maluri ale Mediteranei. Europa rasistă și fanatică, vinovată de Cruciade și colonizare, și-ar redescoperi rădăcinile civilizației sale într-un islam factor al păcii, deschis și tolerant. Europa vinovată trebuia să-și ceară iertare și să iubească. Cauza palestiniană, eradicarea Israelului, ar pecetlui astfel reconcilierea islamo-creștina și euro-arabă. Deschizându-și teritoriile în fața Islamului, prin crearea civilizației mediteraneene, Europa și-ar asigura pacea și bogăția, reînoită pe termen nelimitat de petrodolari. Punându-și întregul său potențial în serviciul cauzei palestiniene și al dezvoltării țărilor arabe, Europa s-ar face face iubită și ar transforma Mediterana într-un lac euro-arab, de unde America și aliatul său, Israelul, ar fi alungați.

      Diverse organisme oficiale au fost create de către șefii de stat ai Comunității europene, ca Asociația Parlamentară pentru Cooperare Euro-Arabă (APCEA), conectată la Comisia europeană. Creată la Paris, pe 23-24 martie 1974, APCEA a reunit parlamentari proveniți din toate partidele, din toate țările membre ale Comunității europene. Această reprezentare a evantaiului politic din fiecare țară explică uniformitatea de opinie a partidelor de stânga și de dreapta vis-a vis de imigrația din Orientul Mijlociu și cauza palestiniană. APCEA a fost fundamentul și motorul Dialogului Euro-Arab, altă structură complexă și oficioasă creată sub conducerea ministrul francez de externe, Michel Jobert. El a îmbrățișat un ansamblu de strategii decis de comun acord cu țările Ligii Arabe și cu Organizația de Cooperare Islamică (OCI). Delegații țărilor exterioare comunității și reprezentanții anumitor organizații internaționale au participat la reuniunile ținute cu regularitate și alternativ în Europa sau în țările arabe.

      Europa de azi este rezultatul acestor politici duse în ultimii 40 de ani de șefi de stat, de miniștri, de ambasadori, de strategi, intelectuali și Biserici. Se pot studia fazele, mașinațiunile și instrumentele. Ansamblul evocă o mașinărie uriașă, care a acoperit Europa cu rețelele sale. Am numit această transformare planificată și organizată a țărilor Uniunii Europene, “Eurabia” – de la numele pe care i l-au dat inițiatorii săi.”
      https://bogdancalehari.wordpress.com/2015/09/22/invazia-europei-a-fost-pregatita-metodic-timp-de-patruzeci-de-ani/

      Spuneti-mi, asadar, va rog: in ce dimensiune intelectuala si culturala au trait in ultimele zeci de ani elitele noastre intelectuale care continua sa tina isonul acestei masinarii infernale, politico-academice si mediatice, chiar si acum, cand ne aflam – mai repede decat ne-am fi asteptat – in plina “profetie”? Cum de au ratat – tocmai ei, iar nu ignorantii ca mine – cel putin in ultimii 10-15 ani, toata publicistica occidentala de referinta, multa de nivel best seller international? Ce preocupari de lectura or fi avut si ce au inteles din ele? Dar marii patroni de edituri care nu s-au ostenit niciodata sa traduca lucrarile astea, insa umplu rafturile cu maculatura si se plang ca au probleme cu vanzarile?
      Si cum se face ca ACUM, fix acum, unii inca se trezesc scriind cu dezinvoltura: “trebuie să mărturisesc o mare perplexitate şi o mare tristeţe. Islamul nu e, cum am ajuns să credem, o adunătură de terorişti, o armată de kamikaze, o cultură a fundamentalismului. Din păcate, în această materie, europenii au ajuns la un inadmisibil nivel de ignoranţă. Nu voi inventaria, acum, ce datorează cultura noastră spaţiului arab.” (A.P. martie 2016 adev.ro/o3no6d) Dar de ce sa nu inventarieze “ce datoreaza cultura noastra spatiului arab”, de la intemeierea islamului incoace? Chiar? Ce datoreaza asa, fundamental si indispensabil? Sa stim si noi, ignorantii. Ca tot aia ne spunea si doamna Mogherini in iunie 2015, batandu-ne obrazul de ignoranti ce suntem pe tema islamului. Si poate ne spun oamenii astia ilustri si ce este islamul, daca nu o “cultura a fundamentalismului” violent, suprematist si totalitar, cum pretind argumentat – istoric, antropologic, teologic, faptic obiectiv – alti ignoranti, ilustri insa, nu ca noi?

      Sau cine stie, poate ca nu se pot exprima din cauza mirarilor si perplexitatilor. Pe care mirari si perplexitati poate ca si le-ar ameliora daca ar lua la rand ce scriau “ignoranti” ca femeia asta, Bat Ye’or, inca din anii 80, despre cultura tribala, primitiva, suprematista, violenta si totalitara a islamului, fundamental antagonica si incompatibila cu cea crestin-occidentala; sau ce scriau raposati ignoranti ca David Landes si Samuel Huntington (Harvard, cum le place alor nostri) prin anii 90 despre decalajul si conflictul civilizational dintre Vest si alte culturi, printre care si islamul; sau ce scriau mai tinerii ignoranti Robert Spencer, David Cook, Raymond Ibrahim, incepand de prin anii 2000 (dupa 9/11) despre islam, islamism si jihadism clasic si modern, observand ca nici macar elitele intelectuale nu pricep nimic; sau mai tanarul Jonathan Matusitz despre terorismul musulman (care detine monopolul terorist global) si fundamentele lui religioase, traditionale (cu bibliografie si documentare impresionante); sau daca ar compara direct si personal – ca tot sunt de profesie academici si intelectuali – invataturile lui Mahomed (direct din Coran, Hadis si viata Profetului tradusa de Guillaume – la Oxford, arabist – inca din anii 50, dupa biolgraful lui Mahomed, Ibn Ishak, sec 9) cu cele ale lui Sayyid Qutb, si apoi cu ale lui Marx si Hitler, asa cum au facut Hansen si Kainz de la Univ. Passau, in 2007, constatand asemanari “uimitoare”. Sa-i mai amintesc pe ilustri ignoranti gen Alexis de Toqueville, Thomas Jefferson sau Winston Churchill? In fine, macar de i-ar parcurge pe astialalti, fie si pe fuga. Poate asa s-ar lamuri si ai nostri, reconectandu-se la realitate, cu curaj si onestitate, macar din responsabilitate fata de propriul public. Poate …

      Si uite asa ne amintim ce spunea Ronald Reagan (alt ignorant celebru) in 1964 (A time for choosing) cand vorbea despre elitele intelectuale care dadeau lectii “maselor”: “The trouble with our Liberal friends is not that they’re ignorant; it’s just that they know so much that isn’t so.”(pt cine nu stie, in America liberal = socialist rebotezat astfel dupa al doilea razboi mondial, pt ca suna mai bine)
      Well, “liberale” sau nu, si majoritatea coplesitoare a elitelor noastre intelectuale par a avea aceeasi problema: nu ca n-ar sti multe lucruri, insa, cumva, toate lucrurile pe care le stiu nu sunt asa.

      In fine, subliniez ca nu sunteti obligati sa ma credeti. Nici pe autorii citati de mine. Pe niciunul. Dar sunteti datori – in primul rand fata de dvs, pentru constientizare si integrarea corecta in realitate – sa-i cititi, sa le analizati sursele si argumentele, sa le comparati cu realitatea evidenta, si sa reflectati pe-ndelete inainte sa protestati si lansati to felul de etichete si acuze. Asa cred eu, o biata ignoranta, ca este recomandabil ….

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: