Ioana Hincu

Archive for decembrie 2018|Monthly archive page

Dacă nici acum, atunci când?

In Dubii on decembrie 31, 2018 at 10:54 pm

La sfarsitul lui 2015, scriam asa:

„Vânt de speranță și libertate. Nu, nu acum, ci la inceputul anilor ‘90.
Atunci multi, printre care si eu, au crezut ca mirajul Stangii a apus. Bilantul  crimelor comuniste,  fara precedent in istorie, alaturi de esecul evident al economiei planificate de tip socialist credeam ca vor fi de ajuns pentru ca minciunile si fanteziile Stangii sa nu mai prezinte interes pentru niciun politician, politolog, economist sau om serios. Decat, cel mult, ca obiect de studiu si exemplu negativ, de neurmat si de nerepetat pana la sfarsitul timpurilor.

Desigur, ne-am inselat. Si iata ca in loc de sfarsitul istoriei sangeroase a secolului 20 – opera Stangii, da, naziste, fasciste sau comuniste – trambitat de alde Fukuyama, acum traim sfarsitul memoriei. Asa se intampla ca, la 26 de ani de la prabusirea comunismului in Estul Europei, Stanga occidentala, dupa un viraj de imagine si o multime de rebrandiguri – “liberal”, social-democrat, progresist, ecologist, umanist, ba chiar conservator, samd – si-a diversificat si rafinat minciuna si propaganda psihiatrica, a fagocitat grosul elitelor mediatice si intelectuale, si a ajuns sa conduca iar lumea spre dezastru. Lumea libera, de data asta. Care era libera cand noi nu eram.”
https://ihincu.wordpress.com/2015/12/31/pentru-2016-un-gand-de-libertate/

Nimic bun nu s-a intamplat de atunci incoace cu libertatea si speranta noastra. Cel putin nu in tara mea sau pe continentul meu. Ceea ce ma face sa ma intreb daca nu cumva pe alte continente … Si daca acolo se poate, cum se procedeaza?

Citeam, bunaoara, prin vara, datele unui studiu al Graduate Institute of International and Development Studies, Geneva, derulat pe o perioada de 10 ani (2006-2017), care se coroboreaza cu date din alte surse: cetatenii americani detin cca 40% din armele (conventionale) din lume si numarul este in crestere. 393 de milioane de arme la o populatie de cca 326. Cea mai mare forta armata din lume nu este, carevasazica, o armata regulata, ci una formata din civilii americani detinatori de arme. Surse similare spun ca, in medie, una din doua familii americane detine legal arme de foc – de regula de la doua in sus.

Intamplarea face ca SUA sa fie totodata (in ciuda eforturilor de peste un secol ale Stangii americane si internationale) si cea mai libera tara din lume, cu cea mai veche si durabila democratie moderna din lume, cu cea mai puternica armata regulata din lume si, nu in ultimul rand, cu cea mai puternica economie din lume – inaintea „civilizatei” dar mult mai putin liberei Uniuni Europene, cu o populatie o data si jumatate mai mare decat SUA, si chiar inaintea miraculoasei Chine comuniste, cu o populatie de aproape 5 ori mai mare.

Vorba vine intamplarea …. Pentru ca incerc sa-mi imaginez, spre exemplu, ce-ar fi fost daca in 2014, fiecare a doua casa/familie ucrainiana ar fi detinut de la doua arme de foc in sus: ar fi indraznit Putin Citește restul acestei intrări »

Când Crăciunul era Crăciun …

In Dubii on decembrie 26, 2018 at 2:53 am

Cand eram copil de dictatura, in anii ’70-’80, in casa mea, Craciunul era Craciun, si era magic.

Bunicii si parintii mei – toti aveau voci frumoase – ne-au invatat, pe mine si pe fratele meu mai mare (Alexandru Hancu, il stiti), sa cantam colinde. Preferatele mele erau Steaua sus rasare, O, ce veste minunata, Domn, Domn, sa-naltam,  Buna dimineata la Mos Ajun si Mos Craciun cu plete dalbe. Bine, imi placeau si Florile dalbe, si Trei crai de la rasarit, Trei pastori,  Sus la poarta raiului,  dar pe alea nu m-am invrednicit niciodata sa le invat cumsecade. (Daca l-ar opri cineva pe Hrusca sa le masacreze …)

Adevarul este ca nu m-a pasionat niciodata cantatul cu vocea – spre deosebire de ceilalti membri ai familiei; de aia eu m-am dus la scoala de muzica si am invatat sa cant la pian, uite asa. Dar asta nu inseamna ca nu stiam sa cant frumos; ca nu ma luau cu arcanul la cor in scoala generala; sau ca de Craciun nu-mi placea sa cant colinde, acasa, sau pe la usile altora.

Oricum, in copilaria mea, dictatura-nedictatura, Craciunul era Craciun, si era minunat. In toata saracia aia, intotdeauna mirosea a cozonac – faceau mama si bunica, nici nu stiu cand apucau, ca ziua de Craciun nu era zi libera; si uneori nu cresteau, ca era faina proasta, sau drojdia proasta, si numai ele stiau cum faceau rost de oua destule si ce mai trebuia.

Si bradul era brad. Uneori era cam jumulit – nu se gaseau brazi pe alese ca azi, ci mai mult molizi amarati. Dar pentru noi, copiii, nu conta. Aveam brad. De brad tata se ocupa, el cauta, facea rost, primea, nu mai stiu.

Instalatii electrice de lumini n-am avut pana-n ’90. Dar aveam lumanari de pom, si-n seara de ajun, si-n serile urmatoare, ai mei le aprindeau. Si cantam colinde …

In prima zi de Craciun, noi, copiii, abia asteptam sa ne trezim si sa mai scotocim sub brad dupa dulciuri „de la Mos”. Si banane … Bananele erau rare. Nu stiu cum si la cate cozi statea mama ca sa avem niste banane.

Cadourile ni le aducea „Mosul” seara. De regula bunicul ne scotea la o plimbare pe dupa amiaza, si ai mei aranjau bradul si cadourile sub brad, iar noi le gaseam cand veneam. Pana la 10 ani  am fost convinsa ca Mos Craciun imi aducea si pomul, si cadourile (frate-meu a pastrat cu sfintenie secretul). Si mi-a fost bine asa.

Stiu, pare incredibil – unora le par cinica; altii spun ca de mica eram; copil curios, scotocitor, investigator si sceptic -, dar eu chiar am fost convinsa ca exista Mos Craciun, pana la 10 ani. Si m-as fi luat de piept cu oricine indraznea sa-mi spuna ca nu exista, si l-as fi convins de contrariu nu oricum, ci cu argumente imbatabile: pai adica cum? Eu, mezina care scotocea prin toata casa si stiam tot ce misca, n-as fi gasit eu cadourile alea daca erau de la parinti?! Si Citește restul acestei intrări »

Un privilegiu nemeritat, însă de apărat

In Dubii on decembrie 25, 2018 at 11:28 pm

Cati dintre cei care sarbatoresc in pace si libertate Craciunul si Pastele – cele doua mari sarbatori crestine – se gandesc sau macar stiu ca acesta ramane un privilegiu pe care zeci de milioane de crestini nu-l au? De exemplu cei din majoritatea tarilor islamice. Sau din Coreea de Nord, unde iubitul conducator Kim si-a executat inclusiv amanta pentru ca a prins-o cu o biblie – asta pe langa alte sute de mii de coreeni incarcerati, torturati si ucisi de regimul Kim pentru ca practica pe ascuns religia crestina.

Dar de situatia crestinilor din China ati auzit? „Capitalista” China, unde presedintele comunist Xi Jinping si regimul (comunist, da, nu capitalist, nu democratic) de la Beijing au decis in 2018 ca liderii religiosi trebuie sa practice valorile socialiste specifice natiunii chineze, si au dispus prin lege inlocuirea crucilor de pe biserici cu drapelul chinezesc si cu portretul iubitului conducator Xi. Credeati ca-n China e libertate, nu-i asa? Mai ales religioasa si de exprimare, right? Ca doar islamul are o problema cu crestinismul, desigur, si in niciun caz budistii, confucianistii, hindusii sau, poftim, comunistii. Sigur ca nu stiati. De unde era sa stiti, ca doar nu de la Adevarul, Newsweek, Realitatea sau Digi …

Adevarul e ca o lume-ntreaga uraste de moarte, efectiv de moarte,  crestinismul, cu ideile lui bizare despre iubirea aproapelui si a dusmanului; despre liber arbitru si libertate individuala; despre binele si raul absolut de la Dumnezeu Tatal si Fiul citire, si atatea alte credinte si traditii neconvenabile. Cele cca 2,3 miliarde de crestini ai lumii nu sunt acum mai iubiti decat au fost in vremea lui Isus. Insa macar acum au o lume si o civilizatie a lor, cea mai libera, mai prospera si mai avansata cultural, pe scurt cea mai civilizata, dupa rezultate, una in care pana nu demult erau liberi sa creada in Cuvantul biblic si sa se manifeste ca atare. Mai nou, nici aici nu mai sunt.

Cati europeni sunt constienti ca manifestarea publica a traditiilor crestine a devenit un risc pana si-n lumea noastra, de cand elitele la putere au decis ca „islamul e pace” si „toate religiile sunt la fel”, insa cea mai rea e cea crestina, care e cazul sa dispara? In America, familiile victimelor atentatului de Craciun 2015, de la San Bernardino, California – 14 morti si 22 de raniti – presupun ca au constientizat. In Europa, familiile victimelor atentatelor de Craciun de la  Berlin 2016 sau Strasbourg 2018, ar fi trebuit sa inteleaga si ele. Cei care vad de trei ani incoace baricadele de beton si militarii inarmati care pazesc targurile de Craciun  ar putea intelege si ei. Ar putea daca ar vrea …

Dar cati vor sa inteleaga ca aceste amenintari si tragedii nu sunt accidentale, ci determinate religios, ideologic si cultural? Da, sunt despre religia crestina si simbolurile ei, pe care unii, prea multi, le doresc ingropate.

E timpul sa constientizati ca religia si simbolurile religioase Citește restul acestei intrări »

Să compari MSM occidentale cu Scânteia sau Pravda nu este o exagerare

In Dubii on decembrie 13, 2018 at 11:07 pm

1. Presa occidentala, iluzii si realitati

„Cineva mi se plângea că nu găsește nimic în presa germană referitor la „poveștile” cu imigranți violatori sau ucigași pe care le spun eu, și-mi cerea sursele de informare!
Asta mi se pare la fel de tare ca faza aia în care unu’ le-ar fi scris ălora de la Europa Liberă, prin anii ’80, să se plângă că citește zilnic Scânteia și România Liberă și nu găsește nimic referitor la ce îndrugă ei zilnic despre Doina Cornea, Gheorghe Ursu sau revolta muncitorilor din Brașov!” scrie Stefan Morosan pe pagina lui de Facebook. Un conational comenteaza: „Totuși, nu poți compara presa germană actuală cu Scânteia și România liberă ante-decembristă , oricât de multă antipatie ai nutri …”

Totusi, oricat de putina antipatie si resentimente ai nutri fata de noul totalitarism soft de sorginte occidentala, acesta are ca principal instrument desantata si mincinoasa propaganda mediatica ce a substituit demult elita presei internationale (zisa si mainstreaam media sau MSM). La fel ca Scanteia, Pravda sau celelalte oficioase guvernamentale comuniste. Desigur, unele diferente exista, dar ele sunt mai degraba infricosatoare decat imbucuratoare. Despre asta povestim azi.

2. Noile Pravde si Scantei occidentale

Chiar daca metodologia si condeiul presei neototalitare – „de Stanga”, evident, pentru ca dreapta este despre libertate nu despre anularea ei – sunt ceva mai complexe si rafinate decat cele sovietice, comparatia cu cele din urma nu este o exagerare decat pentru cei care nu inteleg obiectivele si rezultatule: in esenta, sunt aceleasi.

In plus, nici stilistic nu-s departe. Cand aparatorii democratiei constitutionale si standardelor legale egale, ai moralei crestine si libertatii individuale (incepand cu cea de exprimare) sunt numiti de MSM fascisti si nazisti pentru simplul fapt ca opinia lor nu coincide cu ideologia elitelor la putere, nu exista nicio diferenta fata de Pravda sau Scanteia: si presa bolsevica isi stigmatiza cu aceleasi epitete aberante si contrafactuale preopinentii. Cand victimele holocaustului hitlerist sunt echivalate cu invadatorii mahomedani numiti impropriu „refugiati”, iar stivele de cadavre, alaturi de miile, zecile de mii de victime ritualice ale jihadului de import politic, sunt trecute sub tacere de toate agentiile si principalele institutii mediatice, ba chiar incriminate in locul vinovatilor, in timp ce publicului i se repeta obsesiv  minciuni epocale precum „islamul e pace” si „terorismul musulman nu are legatura cu religia Islamului”, atunci presa actuala depaseste cu mult in ticalosie Scanteia si Pravda de altadata.

Totusi, pentru buna parte din Citește restul acestei intrări »

Stânga Psihopată. Combaterea „încălzirii globale” prin taxe. Rezultatele la Paris și București

In Dubii on decembrie 5, 2018 at 5:02 pm

Luni, 3 decembrie, citeam urmatoarea relatare a Pamelei Geller despre revoltele de la Paris, postata pe Facebook cu urmatorul citat introductiv: „this is the start of a revolution”.
https://gellerreport.com/2018/12/paris-rifle-burn.html/?utm_source=dlvr.it&utm_medium=facebook

Acesta este inceputul unei revolutii anuntau cei care, confiscand protestul parizienilor impotriva dublarii taxei pe combustibil, vandalizeaza Parisul si se ciocnesc violent cu fortele de ordine de peste o saptamana. Bilantul victimelor? 80 de raniti si 183 de arestati. Intre timp, la Marsilia, o femeie in varsta de 80 de ani a decedat in spital dupa ce o grenada lacrimogena utilizata de fortele de ordine i-a spart fereastra si a ranit-o la fata in propria locuinta. Detalii aici:
https://ihincu.wordpress.com/2018/12/04/ecologia-e-stiinta-ecologismul-e-politica-si-cateodata-ucide/

Considerand relatarea relevanta, cateva ore mai tarziu, pe seara, am repostat articolul Pamelei Geller cu un comentariu introductiv personal. Cativa compatrioti stabiliti peste granite (inclusiv la Paris)  au comentat. A doua zi, pe 4 decembrie, politia Corectitudinii Politice a Facebook mi-a blocat postarea pentru ca „violeaza standardele comunitatii”. Este a saptea postare blocata de Facebook in mai putin de doua saptamani. Motiv pentru care am decis sa reiau aici comentariul meu initial, insotit de cateva consideratii conexe.

Comentariul introductiv care insotea postarea era in limba engleza, iar in limba romana suna astfel:

Acesta nu este „extremism de dreapta”, ci anarhie „revolutionara” indusa de, si pusa in practica de buna si vechea Stanga. Si din pacate, toate revolutiile sfarsesc unde au inceput: prost.

Toate acestea [revoltele si violentele stradale] puteau fi evitate daca elitele si regimurile stangiste occidentale – unde il includem pe Macron – nu si-ar fi dispretuit si sfidat sistematic si iresponsabil propriile populatii si propria civilizatie, nu ar fi insistat cu incapatanare pe distrugerea propriilor societati prin „multuculturalism”, islamizare, politici nebunesti „de gen”, obstructionarea libertatilor individuale – incepand cu libertatea economica si de exprimare -, sau printr-un nivel insuportabil al birocratizarii si taxelor. Au fost avertizati, dar nu le-a pasat. Acestea sunt rezultatele previzibile: o situatie in care toata lumea, guvernati si guvernanti, pierde. Citește restul acestei intrări »

Ecologia e știință, ecologismul e politică și câteodată ucide

In Dubii on decembrie 4, 2018 at 10:21 pm

Ecologia e stiinta, ecologismul e politica si ucide – ce si cum ucide cititi in continuare. Intre cele doua exista prea putine legaturi, si cu atat mai putin stiintifice.

Dap, ecologia chiar este o stiinta a naturii, care intr-adevar cerceteaza si propune masuri (realmente stiintifice) de conservare a echilibrului ecosistemelor pamantesti, adica a unui mediu natural sanatos.

Ecologismul este politica de stanga si nu conserva nimic altceva decat cresterea nivelului taxelor si veniturilor bugetare gresit alocate, adica un mediu social totalmente nesanatos. Ecologismul NU salveaza planeta, ci doar fotoliile unor politicieni si miliardele cumetrilor lor „capitalisti” cu afaceri „verzi”, afaceri care prospera NUMAI pentru ca sunt subventionate si privilegiate prin politici de stat. In multe cazuri, industriile „verzi” astfel subventionate pe criterii ideologice, nu stiintifice, fac mai mult rau ecosistemelor si omului decat publicul larg stie si stiinta ecologiei demonstreaza (vezi becul asa-zis ecologic sau automobilul electric). In cazuri extreme, ecologismul ucide direct. De exemplu:

„O batrana de 80 de ani a murit ieri la spitalul din Marsilia. Ea a fost ranita la fata de o grenada lacrimogena trasa de fortele de ordine, care a spart fereastra apartamentului sau si a lovit-o in fata. A fost operata de urgenta dar a decedat in timpul operatiei.
Altfel, totul e in ordine: taxa ecologica pe combustibili fixata de guvernul francez ramane in vigoare.” – Stefan Morosan

Despre cateva dintre minciunile Stangii in general si  ale Stangii ecologiste in special,  despre cum te informezi ca sa nu cazi in capcana lor, despre filtrele pe care trebuie sa invatam sa le aplicam pentru a face diferenta dintre propaganda si informatie, mai ales pe internet,  va povesteste Alexandru Hancu in continuare. De exemplu intr-un filmulet despre Becul ecologic

Sau in acest interviu acordat lui Horia Roman Patapievici unde puteti afla despre gaselnita „amprentei de carbon” (the carbon footprint): Citește restul acestei intrări »

Centenar dulce-amar

In Dubii on decembrie 1, 2018 at 6:15 pm

Ca-n fiecare an de 1 decembrie, ma enervez putin gandindu-ma ce bine ar fi fost ca autoritatile noastre sa fi stabilit prin lege o alta data, in alt anotimp,  pentru Ziua Nationala, nu iarna. Stiti, cu sau fara incalzire globala, in Romania iarna nu-i niciodata ca vara, si e putin mai greu pentru majoritatea populatiei sa se bucure in aer liber de parada militara sau de festivitatile aferente. Sigur, inteleg si onorez sincer semnificatia zilei de 1 decembrie. Totusi, sunt convinsa ca politicienii si istoricii ar fi putut gasi o alta zi – de primavara, vara sau toamna timpurie – incarcata de  o semnificatie cel putin la fel de importanta pentru recunoasterea unitatii, independentei  si a tot ce au romanii impreuna de celebrat.

In fine, dincolo de nemultumirea asta personala care face ca, indiferent de starea natiunii, starea vremii sa nu ne permita prea multa veselie de Ziua Nationala, as vrea sa impartasesc cu conationalii de pretutindeni cateva ganduri, azi, 1 Decembrie 2018.

Tara mea a implinit o suta de ani.  In aparenta, felul in care suntem guvernati si starea actuala a natiunii nu ne ofera prea multe motive de bucurie sau de mandrie. Dar asta tine de unghiul din care privim lucrurile si de criteriile si asteptarile la care ne raportam.

De exemplu, daca ne raportam la marile puteri occidentale, ba chiar la unele tari vecine, in aparenta ar trebui sa mergem la culcare, nu la festivitati de celebrare a centenarului. Daca ne raportam la starea sistemului de educatie si de informatie (presa, mass-media) care modeleaza creierul natiunii noastre, la abulia civica si la infantilismul democratic care ne-au impiedicat in ultimii 30 de ani sa ne eliberam real, nu doar formal, de traditiile politice catastrofale, de mentalitatile si viciile culturale si morale cultivate de regimurile comuniste, nici sa dormi linistit nu-ti mai vine. Da, e amar.

Totusi, la un bilant centenar, eu am un sentiment dulce, nu doar amar, pe care mi-l da urmatoarea realitate:

Din o suta de ani de existenta, cel putin 50 (1938-1989) am trait oficial in dictatura salbatica, iar in urmatorii 30 am continuat sa fim condusi politic si dominati socio-cultural de urmasii si slugile Partidului Comunist Roman. Si mai nou, o buna parte a clasei conducatoare si a populatiei pare sa creada ca solutia anticomunista este neocomunismul de tip occidental (marxism cultural, progresism si celelalte derivate).

Prin urmare, cel putin 80 de ani din o suta, cultura si elita politica romaneasca nu aveau cum promite vreo imbunatatire notabila in starea natiunii si democratiei noastre. Cu toate acestea, cumva, desi dezastruos guvernata de cei mai nevolnici lideri imaginabili, tara rezista si natiunea exista in mod miraculos. Ba mai mult Citește restul acestei intrări »

%d blogeri au apreciat asta: