Ioana Hincu

Când Crăciunul era Crăciun …

In Dubii on decembrie 26, 2018 at 2:53 am

Cand eram copil de dictatura, in anii ’70-’80, in casa mea, Craciunul era Craciun, si era magic.

Bunicii si parintii mei – toti aveau voci frumoase – ne-au invatat, pe mine si pe fratele meu mai mare (Alexandru Hancu, il stiti), sa cantam colinde. Preferatele mele erau Steaua sus rasare, O, ce veste minunata, Domn, Domn, sa-naltam,  Buna dimineata la Mos Ajun si Mos Craciun cu plete dalbe. Bine, imi placeau si Florile dalbe, si Trei crai de la rasarit, Trei pastori,  Sus la poarta raiului,  dar pe alea nu m-am invrednicit niciodata sa le invat cumsecade. (Daca l-ar opri cineva pe Hrusca sa le masacreze …)

Adevarul este ca nu m-a pasionat niciodata cantatul cu vocea – spre deosebire de ceilalti membri ai familiei; de aia eu m-am dus la scoala de muzica si am invatat sa cant la pian, uite asa. Dar asta nu inseamna ca nu stiam sa cant frumos; ca nu ma luau cu arcanul la cor in scoala generala; sau ca de Craciun nu-mi placea sa cant colinde, acasa, sau pe la usile altora.

Oricum, in copilaria mea, dictatura-nedictatura, Craciunul era Craciun, si era minunat. In toata saracia aia, intotdeauna mirosea a cozonac – faceau mama si bunica, nici nu stiu cand apucau, ca ziua de Craciun nu era zi libera; si uneori nu cresteau, ca era faina proasta, sau drojdia proasta, si numai ele stiau cum faceau rost de oua destule si ce mai trebuia.

Si bradul era brad. Uneori era cam jumulit – nu se gaseau brazi pe alese ca azi, ci mai mult molizi amarati. Dar pentru noi, copiii, nu conta. Aveam brad. De brad tata se ocupa, el cauta, facea rost, primea, nu mai stiu.

Instalatii electrice de lumini n-am avut pana-n ’90. Dar aveam lumanari de pom, si-n seara de ajun, si-n serile urmatoare, ai mei le aprindeau. Si cantam colinde …

In prima zi de Craciun, noi, copiii, abia asteptam sa ne trezim si sa mai scotocim sub brad dupa dulciuri „de la Mos”. Si banane … Bananele erau rare. Nu stiu cum si la cate cozi statea mama ca sa avem niste banane.

Cadourile ni le aducea „Mosul” seara. De regula bunicul ne scotea la o plimbare pe dupa amiaza, si ai mei aranjau bradul si cadourile sub brad, iar noi le gaseam cand veneam. Pana la 10 ani  am fost convinsa ca Mos Craciun imi aducea si pomul, si cadourile (frate-meu a pastrat cu sfintenie secretul). Si mi-a fost bine asa.

Stiu, pare incredibil – unora le par cinica; altii spun ca de mica eram; copil curios, scotocitor, investigator si sceptic -, dar eu chiar am fost convinsa ca exista Mos Craciun, pana la 10 ani. Si m-as fi luat de piept cu oricine indraznea sa-mi spuna ca nu exista, si l-as fi convins de contrariu nu oricum, ci cu argumente imbatabile: pai adica cum? Eu, mezina care scotocea prin toata casa si stiam tot ce misca, n-as fi gasit eu cadourile alea daca erau de la parinti?! Si cand am primit bicicleta, unde era s-o ascunda ai mei, ca nici in magazie n-am gasit-o? (Adevarul este ca din punctul asta de vedere eram un cosmar de copil; nimic nu puteau ascunde ai mei de mine; ii suspectez ca tineau cadourile de Craciun pe la vecini). Nici pana-n ziua de azi n-am aflat cum au facut in anul cu bicicletele. Cred ca nici ei nu mai stiu.

Si poate n-ati retinut, asa ca repet: inainte de decembrie ’89, ziua de Craciun nu era zi libera decat daca pica duminica. Sambata, pe vremea dictaturii, era zi lucratoare. Asa ca parintii mei faceau toate minunile astea in dupa amiaza de 24 decembrie, iar in dimineata de 25 plecau la serviciu.

Cu toate astea, nu stiu cum se face, dar atunci, in vremuri de dictatura comunista, cand la televizor Mos Craciun avea numele corect politic de Mos Gerila, si Dumnezeu era oficial persona non grata, Craciunul era Craciun la mine acasa, era despre nasterea lui Isus si despre Mos Craciun (doar la scoala ii ziceam Mos Gerila, la impuse), si nu numai noi cantam colinde in seara de Ajun si-n ziua de Craciun, in pijamalute. Nu. Ne veneau la poarta colindatori, copii si studenti in general, si zau ca cei mai multi cantau frumos. Cantau Florile dalbe, si Steaua sus rasare, si O, ce veste minunata, si Buna dimineata la mos ajun, si …..

Da. In capitala comunista a Romaniei socialiste, o tara ca o puscarie mare, cu inaintare spre victoria finala a iadului, Craciunul era mai Craciun decat azi.

Acum suntem liberi, dar nu ma mai colinda nimeni. Iar noi nu mai cantam colide, pentru ca ni le canta device-urile digitale conectate la instalatii audio performante ….

Si bradul … Brazii de Craciun, recunosc, sunt mai frumosi ca altadata. Sunt cum vedeam prin filmele americane si tare mi-as fi dorit si eu. Un brad gras, des, cu luminite multe, colorate, sclipicioase, mama ce mi-l mai doream … Cu globuri si beteala de care vreau eu. Acum le am pe toate si ma bucur de toate. Nu mai sunt copil demult, dar tot ca un copil ma bucur cand aranjez bradul si tot asa ma minunez uitandu-ma la el – sau cand mai extrag cate o pisica vie si personala din el; pesemne ca si lor le place.

Sigur ca acum ascult ce colinde vreau eu, in bucla, toata noaptea si-n toate zilele de Craciun. Romanesti, americane, englezesti, celtice, Madrigal, Bing Crosby, Dean Martin, Enya, samd. Sunt minunate si greu ma satur. Dar tot mi-e dor sa ma mai strang langa brad, sa cant colinde sau sa-mi cante „in viu” altii ….

In fine, acum avem internet. E si asta un miracol, fara indoiala. Asa ca m-am adaptat si am facut ceva ce fac mai rar: v-am povestit o amintire draga si personala. In speranta ca poate asa, cumva, parintii si bunicii zilelor noastre vor pastra pentru copiii si nepotii vremurilor viitoare minunea si magia Craciunului intacta. Mie mi-a folosit. Mi-a pastrat inima intreaga.

Adica da, stiu, aia mici viseaza altceva. Jocuri video, iPhone si bani de mall. Si recunosc ca totu-i fascinant, inclusiv mall-ul – daca ar fi existat mall-uri in copilaria mea, cred ca ma mutam intr-unul; frate-meu zice la fel. Dar parca tot acasa, cu miros de brad si cozonac, cantand colinde in pijama …

Si-acum va las sa va bucurati de a doua zi de Craciun, cu cateva din colindele mele preferate:

Adeste fideles

Domn, Domn, sa-naltam

Buna dimineata la Mos Ajun

What child is this

Trei crai de la rasarit

Joy to the World

Steaua sus rasare

The first Noel

O, ce veste minunata

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: