Margareta și Libertatea. Despre thatcherism.

“If old truths are to retain their hold on men’s minds, they must be restated in the language and concepts of successive generations .” F.A.Hayek, Constitution of Liberty, 1960. (Pentru ca adevărurile vechi să-și păstreze înțelesul în mintea oamenilor, ele trebuie reafirmate în limbajul și conceptele generațiilor  successive)

Context

Românii știu puțin, prea puțin, despre Margaret Thatcher. Personal cred că e păcat,  mai ales într-o societate ca a noastră, atât de săracă în modele umane, valori și principii bune, clare, perene și viziuni pe măsură, demne de urmat. De aceea, despre această doamnă, m-am hotărât să spun acum, la plecarea ei dintre noi, două cuvinte care par o poveste fără să  fie.

Personalitatea și cariera politică a doamnei Thatcher, deși magistrale, au fost și vor rămâne controversate.  Există totuși fapte și adevăruri necontestate care merită reafirmate. Care nu sunt (pentru că nu pot fi) contestate nici măcar de adversarii ei declarați. Pot fi cel mult omise. De aceea fac precizarea de la bun început că puținele date pe care le voi furniza sunt culese din/confirmate inclusiv de ziarul britanic The Guardian, celebru cotidian de stânga. Desigur, dacă aveți curiozitatea, puteți savura personal (online) și interpretarea The Guardian (câteva zeci de articole publicate de la decesul doamnei Thatcher încoace, unele chiar editoriale, interpretative, evident, pe stânga).

Statura, consecvența, schimbarea

Nimic din ce a spus și făcut doamna Thatcher în cariera sa politică  n-a fost întâmplător sau hazardat. Totul a fost rezultatul unui efort personal și constant de învățare, înțelegere și asumare corectă a unor principii, a unei viziuni pe termen lung necesară conservării și îmbunătățirii societății și lumii în care trăia. Viziune de la care, odată însușită, doamna nu s-a mai abătut, indiferent de conjuncturi sau presiuni. The lady’s not for turning. Această doamnă nu se întoarce din drum, spunea chiar ea.

Presa sovietică (URSS) a fost cea care, în 1976, când Margaret Thatcher era doar lidera partidului conservator și a opoziției  parlamentare din Marea Britanie, nu șef de guvern, a numit-o the Iron Lady – joc de cuvinte cu conotatii negative si trimitere la un instrument de tortura medieval cunoscut ca fecioara de fier (the iron maiden). Doamna de Fier o numeau in încercarea de a o denigra pentru ca ii incurca teribil,  fiind profund anti-marxistă, anti-comunistă, anti-etatistă, adica împotriva Stangii mondiale pentru care Rusia era la acel moment emblematica. Insa ca o mare doamnă  și foarte deșteaptă, a știut să-și asume elegant această poreclă,  schimband-o din insultă în brand politic personal cu care a intrat in istorie si pe care l-a onorat până la sfârșitul carierei. Multe i s-au reprosat  doamnei Thatcher. Numai lipsa de voință, consecvență și curaj de fier în  convingerile ei nu i le-au putut reprosa nici macar adversarii.

Convingerile Doamnei, tocmai pentru că au fost de fier și așa le-a manifestat, au determinat  schimbări remarcabile nu doar în politica, economia, societatea și mentalitatea britanică, ci și în dicționar. Tatcherism. După marxism, și în deplină opoziție cu el, Doamna și gândirea ei politică au intrat în dicționar.

 

Cum? Scurt și la obiect:

Doamna Thatcher credea fără echivoc în trei lucruri:  capitalism,  libertate și responsabilitate individuală, pe care în permanență le-a promovat. Și mai credea în ceva: că ele sunt proprii omului evoluat, că britanicii (în special) și oamenii (în general) le pot practica natural, și că doar așa civilizația occidentală și țara ei, Britania Mare aflată în  serios declin, se pot salva.

Faptic:

În primăvara 1979, când a venit la putere doamna Thatcher, Marea Britanie era in cădere libera (nu numai economic) de peste 30 de ani.

 În iarna 78-79, istoric intitulată the winter of our discontent (iarna nemulțumirii/vrajbei noastre),  inflația era de peste 17% (atinsese recent și 25%), salariații din industriile importante (majoritatea de stat) erau în grevă pentru salarii mai mari, sindicatele dictau absolut bezmetic în toată țara, grevele naționale durau deja cu lunile în mod tradițional  (practic, ca medie anuală, săptămâna de lucru efectiv era de 3 zile), paralizau economia britanică (mai mult se „greva” decât se lucra), iar salariul mediu era 2 lire sterline pe oră. În iarna cu pricina, preț de câteva săptămâni, nici morții nu s-au îngropat, pentru că groparii (și ei aveau sindicat) au fost în grevă. Anglia laburistă și etatistă era considerată bolnavul Europei de Vest când a venit doamna Thatcher la putere.

Majoritatea populației proletare din UK era asistată social de stat (prost, evident, pentru ca statul altfel nu poate) și, din păcate, după 3 decenii de grevă după grevă și sărăcie progresivă, semne de schimbare politică nu erau. Impozitele creșteau tot progresiv, aberant  – se ajunsese la un moment dat la un plafon de impozitare a veniturilor mari de 83%, ba de 98% pentru unele câștiguri de capital. Deci nu numai săracii sărăceau continuu, ci și bogații. Desigur, în acest fel, progresiv-progresist (după chiar învățăturile lui Marx) diferențele dintre săraci și bogați se atenuau. Mijea egalitatea, mai puțin fraternitatea. Adică se tindea către egalitate în sărăcie pentru toată lumea.

În aceste împrejurări, necontestate de nimeni, a venit Doamna de Fier la putere. Cu o viziune clară, fermă, pur capitalistă, orientată spre diminuarea statului intervenționist, asistential, spre recăpătarea libertății și responsabilității (inclusiv economice) de către individ, cu credința fermă că se poate și că asta-i calea ca Marea Britanie să redevină o țară prosperă și o mare putere în lume, BAZÂNDU-SE DECI RAȚIONAL ȘI UMAN, CU ÎNCREDERE, PE PROPRIII CETĂȚENI, NU PE STAT, Margaret Thatcher a devenit șef de guvern. Prin vot universal și proletar. Pentru că da, nici măcar în Marea Britanie (țara care a implementat magistral capitalismul) majoritatea cetățenilor nu era (nici acum nu este) formată din bogătași leneși, ci din oameni care muncesc salariat pentru bani (a se citi proletari).  

Așadar, menținându-se ferm în linia acestor convingeri (capitalism, libertate și responsabilitate individuală), doamna Thatcher a mai fost aleasă de două ori. Adică  a guvernat 11 ani, cel mai lung mandat continuu de prim-ministru britanic din secolul trecut. BAZAT PE VOT MAJORITAR, LIBER, UNIVERSAL, POPULAR.

Rezultatele politicilor ei? Simplu, în cifre, din 1979 până în 1990:

Inflația a scăzut de la 17% la 7%. Salariul mediu a crescut de la 2 lire sterline pe oră la 6 (de 3 ori). Plafonul de impozitare a scăzut (în mai multe etape) de la 80% la 40% pentru venituri maxime, și de la 33% la 25% pentru cele medii. Mulți britanici și-au putut cumpăra locuințele în care stăteau (a încurajat vânzarea locuințelor sociale proprietatea consiliilor locale către cetățeni). Adică britanicii au devenit dintr-o nație de chiriași una proponderent de proprietari (peste 60%). Și mă opresc aici, deși mai sunt multe de spus de fapt.

A fost ușor? Deloc. Toată lumea a fost fericită? Nici vorbă. Au fost chiar atentate (cu bombă) la viața ei; astfel au decedat colegi de partid și de guvernare. Dar, până la urmă, după 11 ani, rezultatul a fost bun sau rău? Concluziile le puteți trage singuri. Iar noi toți și istoria vom judeca. Deocamdată, certitudinile sunt cele de mai sus. Plus, faptul că, urmare a convingerilor și politicilor aplicate de doamna Thatcher, continuate (paradoxal!) de partidul  laburist (adversar) și de adevăratul ei succesor (Tony Blair), Marea Britanie a ieșit fără echivoc din recesiune economică și a redevenit o mare putere mondială și europeană, ceea ce a și rămas, până în ziua de azi.

Dar de fapt eu nu asta vroiam să reafirm, în primul rând, cu privire la doamna Thatcher. Personal, consider că schimbarea esențială determinată  de trecerea ei prin lume (nu doar prin Marea Britanie) a fost alta:

Margareta si Libertatea

“A trecut multă vreme de când idealul libertății, care a inspirat civilizația Occidentală și a cărui parțială realizare a făcut posibile reușitele acestei civilizații, a fost eficient reafirmat. În fapt, de mai bine de un secol, principiile fundamentale pe care această civilizație a fost construită au căzut în dizgrație și uitare.”(It has been a long time since the ideal of freedom which inspired modern Western civilization and whose partial realization made possible the achievements of that civilization was effectively restated. In fact, for almost a century the basic principles on which this civilization was built have been falling into increasing disregard and oblivion.)

Spunea Friedrich A. Hayek, în introducerea la una dintre lucrările sale de referință, Constituția Libertății (1960). Lucrare cu care Margareth Thatcher obișnuia să umble-n poșetă și pe care din când în când o mai scotea și citea, nu numai pentru ea. Le citea/cita inclusiv colegilor de partid, celor care uitaseră sau nu înțelegeau cum e cu beneficiile Libertății (incepand cu cele economice),  nici cu Responsabilitatea fiecăruia. Ea înțelegea. Înțelesese de tânără, de când citea The Road to Serfdom (același Hayek – Drumul spre servitute, 1944) și nu uita.

Nu vă faceți iluzii: cu privire la Libertate Reponsabilă nu tot Partidul Conservator britanic înțelegea sau o susținea. Niciodată n-a fost așa. De fapt, nici când a candidat la șefia partidului, mai marii acestuia n-ar fi vrut ca ea să câștige, ci doar să-i dea o lecție fostului șef, contra-candidat. Ghinion: Maggie a câștigat. N-au susținut-o serios nici atunci. Nici măcar când a devenit prim-ministru nu s-a bucurat de prea multă susținere din partea partidului ei. Iar adevărul istoric este că, dacă în 1990 n-a putut să-și finalizeze al treilea mandat și a demisionat a fost tocmai pentru că propriul ei partid a abandonat-o si a trădat aceste convingeri si idealuri, inclusiv pe ale alegatorilor.

Dar Margareta nu s-a lăsat. Doamnă de Fier, na. La fel ca Ronald Reagan, în magistrala și controversata ei carieră politică, doamna Thacher a avut de luptat pe trei fronturi, nu doar pe unul. A avut de luptat cu opoziția laburistă (de stânga), cu presa (in general de stânga, ca acum) și cu o mare parte din propriul ei partid, alunecat spre centru (adică spre stânga) tocmai din pricina uitării și căderii în dizgrație a adevărurilor vechi, fundamentale, pe care s-a construit de fapt civilizația Occidentală (eu alta mai bună până acum n-am aflat). Iar printre ele, de bază rămân Libertatea și Resposabilitatea omului pentru viața sa. Aceste valori s-a luptat Doamna să le reafirme în conștiința oamenilor. Stânga politică, indiferent de nume (socialism, comunism, neoliberalism, social-democratism, social-liberalism) NU le vrea. Dreapta autentică da. Să nu credeți dacă cineva vă spune vreodată altceva – de exemplu, că ar exista dictaturi de dreapta; e o gogomănie; dreapta e politica libertății și responsabilității individuale; eu de dictatura libertății n-am auzit. Păi cum așa? Dacă-l veți citi măcar pe Hayek, ca Margareta,  veți  afla.

Revin la Doamna despre care, după decesului recent, am citit și auzit atâtea prostii, minciuni și aberații încât, dincolo de  consternare, nu m-am putut opri să mă întreb : de ce? Bine, politica ei economică este controversată. Unii au avut de pierdut o vreme, ok. Toate schimbările, fie ele cât de bune sau necesare, au un preț. Dar n-a fost o criminală, nici o tirană, n-a fost Hitler, Stalin, Mao, Kim Ir Sen sau Bin Laden. Atunci, de ce? Simplu: nu-i doar prostie (multă) și răutate (destulă). E și multă amnezie sau ignoranță. Pentru că altfel nu se explică motivul pentru care, cu entuziasm , tineri britanici (din fericire nu multi) au deschis sampanii pe străzi, au cântat, au dansat, de bucurie că a decedat Margareta, iar hitul orei în UK via BBC (corporatia radio-tv de stat si de stanga) e pe cale să devină Ding-Dong the witch (bitch pe nou) is dead (vrăjitoarea, cățeaua  e moartă, Vrăjitorul din Oz).  Indecent? Nu. Fără precedent.

Fiind așadar fără precedent în memoria mea personală astfel de manifestări de bucurie tembelă și ură schimonosită la moartea unui mare om de stat – a se vedea numai discursul din Camera Comunelor al deputatului Glenda Jackson -, trebuia să înțeleg. În 2004, când a murit Ronald Reagan (omologul ei politic american) nu-mi amintesc să se fi întâmplat așa. Și mi-am explicat. Mi-am adus aminte de Hayek, de ce spunea, iar alții mi-au adus aminte de relația dintre doamna Thatcher, poșeta și Constituția cu pricina. Așa că am redeschis-o și  mi-am explicat:

Doamna Thatcher iubea Libertatea. Iar Libertatea nu-i pe placul oricui, fiind grea. Doamna Thatcher credea în omul liber și puterea sa civilizatoare. Doamna Thatcher NU credea în egalitate, decât cel mult în fața lui Dumnezeu. Doamna Thatcher NU credea în egalitate în  sărăcie  – asta înseamnă stat intervenționist, asistențial -, ci în inegalitate în bogăție, prin merite si competiție. În asta credea. Când Maggie a plecat  de la putere, chiar dacă diferența de status economic dintre bogați și săraci crescuse cu 10%, săracii erau mai bogați. Și gata.

Ba nu e gata. Ar mai fi ceva. Când doamna Thatcher guverna Marea Britanie, eu jucam șotron în Republica Socialistă România, pe care Nicolae Ceaușescu o pregătea să devină Coreea de Nord. Ce-i cu Coreea? Vă las să aflați singuri, că-i libertate și aveți internet. Plus devine foarte interesant, căci săptămâna asta, Iubitul Conducător Nord-Coreean a promis că dă cu bomba atomică în noi, în lumea occidentală. Cu bomba în lumea liberă nedevastată de crâncenă foamete și crudă tiranie așa  ca lumea lui.

Revenind deci la România, țin să reamintesc așa:

Au existat trei oameni, mari oameni,  cărora eu, la fel ca voi, le datorez faptul că nu suntem Coreea de Nord: Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea și Margareta, Doamna de Fier. Nu, ieșirea Europei de Est din lagărul comunist, sovietic (că lagăr era, parol, jucam șotron în el, imi amintesc)  nu i-o datorăm lui Mihail Gorbaciov (el era, ca și Ion Iliescu, un „despot luminat”, nimic altceva). Le-o datorăm celor trei. Toți trei iubeau Libertatea. Toți trei s-au luptat ȘI pentru a noastră. Dacă  nu erau ei, azi nu eram liberi noi.

Prin urmare, dacă nu pentru altceva, măcar pentru asta, personal, doamnei Thatcher îi voi păstra adâncă  recunoștință, alaturi de ceilalți doi. Pentru voința de fier cu care a apărat și promovat Libertatea, inclusiv pe a mea, chiar dacă-i grea. Libertate care, binecuvântată și necesară cum este, e lucru greu. Însă, dacă vrem să ne fie mai bine la un moment dat, cândva, și nouă, și copiilor noștri, și copiilor lor și tot așa, bine ar fi să înțelegem odată,  acum, cât mai are rost:

Pentru civilizație și prosperitate Libertatea e singura cale.  Cum spunea Margareta, There Is No Alternative. Acesta e tâlcul poveștii de azi, care nu-i poveste, ci  istorie. Istorie de mare succes politic care sper , totusi, ca nu s-a incheiat: Maggie a murit, dar a lasat in urma un model de urmat.

În numele acestui tâlc, închei cu un gând pentru Margareta:  oriunde va dăinui, prin orice dimensiune, aici, pe lumea asta, are și va păstra recunoștința  mea. Ceva îmi spune că nu doar pe a mea.

Post scriptum:

În anii 80, la București, divertismentul public popular/ proletar  maxim era Cenaclul Flacăra (Adrian Păunescu, poezii cu iubitul conducător și un pic de muzică folk, câtă era). La Londra? Lista e atât de lungă că n-aș ști de unde începe. Oricum, aleg să închei lista cu unul dintre grupurile britanice pop („pop” de la „popular”) care concertau foarte des pe acolo la vremea când doamna Thatcher guverna: Pet Shop Boys. Nu cu orice hit  (au avut zeci), ci cu unul (cover version Elvis Presley) care merge de minune cu mesajul și moștenirea lăsate lumii de Margareta: You are always on my mind 🙂 Hai că nu era tocmai trist la Londra când  guverna Doamna …. Mulțumită ei și britanicilor care au înțeles-o, i-au respectat și urmat viziunea, nici acum nu e.

[