Vise. Imaginarul corect.

 Pentru visători.  Fără ei, lumea ar fi un loc lipsit de sens și viața o mare plictiseală.

Einstein spunea că imaginația e mai importantă decât cunoașterea. Dar n-ar fi zis sau pretins vreodată că rațiunea, știința sau educația solidă ar fi de lepădat .

Între imaginație și realitate,  cunoașterea și rațiunea rămân să facă tocmai diferența între imaginarul constructiv și opusul lui.

E bine să visezi cu ochii deschiși. Ba chiar imperios necesar câteodată. Mai ales când realitatea  merge intr-o directie vădit greșită, care trebuie ajustată. Iar eu cred (chiar cred) că orice schimbare determinată de voința omului –  radicală, epocală  și reușită , personală sau de masă –  a avut la originea ei mai mult decât un plan sau o strategie, și mai degrabă un vis. Rău sau bun.

Doar că aici, posesorii calității de a visa și a puterii de a transforma realitatea ar trebui să fie foarte atenți.  Pentru că din nebăgare de seamă, fie  chiar cu cele mai bune intenții, unele vise  se pot traduce în realitate printr-un coșmar. S-a întâmplat. Încă se mai întâmplă. De fapt, se poate întâmpla oricând și oricui. Din insuficient discernământ  și deficit de cântărire a consecințelor oricărui vis.

Spre exemplificare, vă spun o poveste scurtă, simplă și pe înțelesul tuturor. Poveste asupra căreia ar merită, poate, să medităm puțin .

A fost o dată ca niciodată – că dacă n-ar fi fost, găseam alt exemplu de povestit – o melodie frumoasă, cu versuri seducătoare, care a făcut înconjurul lumii și încă îl mai face. „€œImagine” – John Lennon. Zic versurile ei să ne imaginăm o lume fără rai și fără iad, fără granițe, fără aspirații, fără religii, fără nimic pentru care să lupți sau să mori, fără posesiuni, în care toată lumea trăiește la fel, înfrățita și-n pace.  Până aici toate bune și frumoase, nu? Bune și frumoase pe naiba!  Ia, hai să fim puțin mai atenți. Cât de bine și de frumos poate fi să trăiești într-o lume fără viitor, fără Dumnezeu și-ntr-o frăție generală și abulică, fără nicio aspirație? Mie nu mi se pare deloc atrăgător, ci îngrozitor.

Când și-a imaginat lumea asta,  Lennon  era celebru, bogat și grozav de plictisit (mă gândesc) din moment ce era convins că Beatlesii sunt mai de impact și mai importanți decât Isus pentru omenire ( așa a declarat). Era probabil plictisit de averea și faima căpătate prea ușor, peste noapte, scriind  și interpretând cântecele populare, drăguțe și … cam atât  (  să fim serioși, Lennon și Beatles n-au scris chiar simfonii.) Și-n timp ce-și savura el, așa, plictisit de moarte, averea și ascensiunea socială, s-a gândit că totuși nu-i fericit. Așa că s-a apucat de căutat fericirea și sensul vieții în iluminările altora. Cum n-avea prea multă școală și educație tânărul Lennon (n-apucase prea multă că nu-i plăcea)  a-nceput  s-o caute (fericirea) cum l-a tăiat capul: după buzunar, după posibilități și cu japoneza lui. S-a plimbat pe la niște secte. N-a fost mulțumit.   De nemulțumire , s-a împrietenit cu drogul (așa se întâmplă când trăiești langa, abulic ca-n Imagine, fără valori și principii solide, fără aspirații, și fără scop). Și  prieteni buni,

Candoarea. O necesitate.

Trăim vremuri grele. Nu doar de sărăcie . Ci pentru că nu mai știm deloc ce să prețuim și ce nu.

Bunătatea, generozitatea, onestitatea, curățenia sufletească au devenit subiect de larg oprobriu și bășcălie publică. Nu sunt la modă.  Răutatea, cinismul, imoralitatea, batjocura, vulgaritatea, duplicitatea și lipsa de scrupule sunt virtuțile orei.  Mă rog, n-au decât.

Eu sunt liberă să mă opun și să nu fiu de acord cu legile nescrise ale momentului.

Așa că între uluire ( pentru că a devenit uimitor de rară) și încântare, voi continua să iubesc candoarea. Nu doar pe a copilului, ci mai ales pe a omului adult. Și-o voi iubi până la moarte și dincolo de ea ( dacă se poate) . Căci pentru mine rămâne  o calitate umană esențială și salvatoare. Numai în preajma ei mă simt adevărat întreagă și adăpostită. În mintea mea, candoarea nu contravine deloc stării de inteligență și de maturitate intelectuală și emoțională. Ci dimpotrivă, o întemeiază corect și îi dă autenticitate, căci ține de curățenia sufletului uman.

Gandhi spunea că a văzut  “copii depășind cu succes efectele unei moșteniri rele. Și asta datorită faptului că puritatea este un atribut inerent al sufletului. ”  ( citat original: I have also seen children successfully surmounting the effects of an evil inheritance. That is due to purity being an inherent attribute of the soul.) Desigur, Gandhi era un visător. Probabil din pricina asta a eșuat ( zic eu, făcând o retrospectivă istorică) în strategiile și perspectivele sale politice. Însă din aceeași cauză  a salvat  și încă mai salvează, prin impactul unora dintre convingerile sale, suflete pierdute. Pentru că era un visător; ce-i drept  foarte educat ( la Londra, desigur), însă temerar-încrezător în esența bună a spiritului uman și întemeiat pe ea până la limita imposibilului câteodată. El, iată, prețuia și recunoștea valoarea miraculoasă a neprihănirii sufletului.

Acum? Mă uit împrejur ( și împrejurul la care mă uit depășește granițele țării mele) și nu mă mir deloc că una dintre calitățile omenești prețioase -€“ candoarea -€“ e disprețuită și masacrată constant.

Într-o lume dirijată și copleșită de false valori și de impostură, în care prețul ascensiunii sociale nu mai are nici o noimă și nici o limită morală, cum ar putea candoarea -€“ care ține exclusiv de puritatea și de neintinarea sufletească -€“ să aibe succes? Păi nu poate.

Probabil că de asta o iubesc atât de mult și o caut. Pentru că am o slăbiciune pentru cauzele bune și aproape pierdute. Sau, poate, cum spuneam, pentru că numai lângă oamenii candizi și curați la suflet mă simt protejată de relele lumii exterioare. Într-o lume atât de anapoda și de dăunătoare, ăsta e felul meu de a mă salva.

Orice s-ar spune, și oricât de utopică ar fi pledoaria mea, voi continua să susțin că e o mare prostie să disprețuiești candoarea oamenilor mari. E ca și cum ai alege  să te sinucizi sufletește fără motiv. Să ucizi multa sau puțina neprihănire cu care ,

Inteligența adevărată. Sens, risipă, nebunie.

Într-o noapte în care, în loc să fie ger ( așa cum era firesc pe 6-7 ianuarie) ploua de mama focului și zburau pisicile pe acoperiș de atâta vânt ( unora le-au zburat chiar acoperișurile), ce era să fac decât să mă gândesc și să scriu puțin?!

Știu, orice cetățean responsabil s-ar fi gândit îngrijorat dacă n-o să-i fie strivită casa sau mașina de vreun copac, sau capul de vreo cărămidă zburătoare, și dacă toți oamenii și animalele cunoscute sunt la adăpost. Eu nu mi-am bătut prea mult capul  cu asta. Nu că aș fi complet iresponsabilă sau incapabilă de îngrijorare,  dar am obiceiul să las lucrurile astea, capriciile naturii adică ( mai puțin plata asigurării la casă și bunuri) pe seama îngerilor și a inteligenței omului și a animalului. Dacă într-o noapte ca asta, fie că ești mîță comunitară, fie biped uman, te mănâncă să hoinărești pe afară și te alegi cu capul spart…te privește. E și asta o alegere personală.

Așa încât , dacă nu mă trezeau la un moment două bucăți de țiglă de pe casa vecinului aterizate pe acoperișul meu, aș fi dormit fără rețineri. Căci mă aflam, cuminte, la adăpost. Însă m-au trezit. Și dacă restul lumii din casă tot dormea în continuare,  mi-am aruncat , inevitabil, un gând pe hârtie .

Despre inteligență.

Despre ce dar nemaipomenit este, și cu câtă lipsă de considerație și responsabilitate este folosită și risipită de mulți în ziua de azi.

Fiind femeie, mi-a fost imposibil să nu mă gândesc mai întâi la ce clișee stupide și nocive circulă prin lume ( și nu chiar de ieri, de azi). Spre exemplu despre faptul că inteligența feminină ar fi un lucru rău. Ei taci! Că nu-i trebuie ( ei, femeii adică) decât să fie  frumoasă ( dacă are noroc), supusă, fertilă și bună gospodină. De unde mitul ( aberant) că inteligența femeii e un defect, ba chiar un blestem. Și doresc să fie toată lumea atât de sănătoasă pe cât de des am auzit eu prostia asta rostită în mod egal de femei și de bărbați. Sau câți bărbați am văzut fugind ca apucații de femeia dotată cu un organ al gândirii funcțional ( oricâte alte dotări ademenitoare , de alt fel, ar avea ). Mai iute și mai cu frică decât de boala venerică.  Tragi-comică teama asta de femeia deșteaptă. Ca și apetitul  sau preferința pentru  prostia ei.

Fără să fiu vreo feministă ( că zău nu sunt), recunosc că la atitudinea asta nu mă mai gândesc demult nici cu indignare, nici cu revoltă. Ci doar cu mare duioșie  și compasiune. Așa cum mă gândesc uneori și la prostie ( deși, deseori, e de speriat ). Că are și prostia manifestările ei înduioșătoare și demne de oarecare milă, câteodată.

În fine, a fost doar un gând scurt și trecător. Pe care a venit vântul și l-a luat. Pentru că, în general , nu-mi plac abordările sexiste. Iar când vine vorba de inteligența omului, sunt chiar dăunătoare. Așa zic eu. Așa că trec mai departe.

Și mă gândesc  iarăși că mare dar divin și binecuvântare e inteligența -€“ indiferent de sex și purtător – și tare prost e folosită și amarnic risipită de 

Tot povești. Cu și despre speranță .

Motto: Am mare încredere în apocalipsă. Privită atent și din unghiul corect poate fi un lucru bun.(Eu)

Eu nu prea înțeleg cum stă treaba cu speranța. Adică de unde vine, cum se întâmplă. Dar știu că fără ea trebuie să fie tare greu. De fapt nici nu-mi imaginez cum se poate trece prin viață, de la o zi la alta, fără să speri acolo, ceva, cât de cât, mic și bun.

Deși nu de puține ori i-am auzit în jurul meu pe unii spunând că gata! ei nu mai speră nimic. Eu cred că, sărmanii, nu știu ce spun. Sau că se alintă, așa, a compasiune, sau că se văicăresc pasiv-agresiv în speranța ( tot speranța, vedeți?) că se va găsi cineva care să-i contrazică, pentru că ei pe moment sunt puțin triști și deznădăjduiți ( sau mai mult).

Adică vreau să spun că la ceva tot speră și deznădăjduiții. Firește. Dacă n-ar mai spera nimic, și-ar fi pus demult ștreangul de gât. De fapt, dacă mă gândesc bine, cred că până și sinucigașii ( cei de succes) speră ceva. Speră probabil să înceteze durerea aia mare și sfâșietoare care le face viața de neîndurat. Ceea ce, într-un mod paradoxal și patologic, tot speranță se cheamă, și încă una mare: că dincolo de moarte , fie că e ceva, fie că e neant, nimic nu mai doare.

Ca să speri, până la urmă, nu trebuie nici măcar să fii optimist. Nu-i chip să scapi de speranță câtă vreme ești viu.

Emily Dickinson  scria frumos și simplu despre speranță cam așa: 

“Hope is the thing with feathers                          Speranța e acel lucru cu pene
That perches in the soul,                                          Care se așează pe suflet,
And sings the tune without the words,          Și cântă o melodie fără cuvinte,
And never stops at all,[…]”                                     Și nu se oprește deloc.

Avea dreptate. Cine sunt eu și de ce să o contrazic?
 
Și tocmai pentru că-i atât de importantă ( pentru că este), mai ales când suntem deznădăjduiți sau triști,  povestea de azi e despre speranță. 

Dar nu despre cele  urâte și disperate.  Că da, omul  știe să spere, pe tăcute și fără cuvinte ( cum zicea Dickinson) și la lucruri urâte (  să moară capra vecinului; sau amanta soțului; sau chiar vecinul însuși, dacă ne-a scos cumva din minți; sau să moară mai repede un donator de organe , ca să ne dea inima sau ficatul lui;  ei, hai, să nu-mi spuneți că nu v-a „€œcântat” prin cap niciodată o speranță din asta, sau una similară și nu tocmai frumoasă).

Și nici despre cele

Cronici si povesti. Cu si despre noi.

Prietenilor mei care, la fel ca mine, sunt si raman grozav de imperfecti; pentru ca ei inteleg sau macar incearca. Si  celor  asemenea lor.

Exista multe feluri de a trai. Si multe feluri de moarte. Exista morti repezi si violente. Exista morti lente si discrete. Si nu toate au cronica lor  previzibila, documentata. Cele mai multe  n-au nici macar necrolog. Asa se intampla cu sufletele noastre. Care,  desi mi-ar fi placut sa nu stiu si sa nu observ,   fiinteaza  sau mor deseori separat de noi, de constiinta noastra. Asa, parca ar fi ale altcuiva si de capul lor. Asta se intampla NUMAI din vina noastra. Pentru ca nu le-ngrijim. Pentru ca nu suntem destul de atenti  cu noi.

Ar trebui asadar sa ni se aduca periodic aminte ca sufletele noastre traiesc si mor intr-un fel ezoteric si aparte.  Nu de alta, dar ca sa nu ni le mai indepartam sau ucidem noi.

Moartea sufletului? Se poate intampla … niciodata. Caci sufletul are potential etern. Sufletele mari, tari, bogate si primitoare raman si umbla libere din viata in viata,  si din poarta in poarta, pe la alte  suflete, pe care le ating si le imbogatesc dincolo de noi. Sau se poate intampla sa moara cu mult inainte de decesul oficial al purtatorului lor. Asa se intampla cu sufletele sarace si neprimitoare prin optiune.  Iar cand se intampla, e  la fel de trist ca orice deces.

De asta ma gandesc ca si mortile sufletesti merita o cronica scurta.  Sau macar o poveste. Nu pentru ca istoria nu s-ar mai repeta  sau s-ar putea schimba impiedicandu-se in doua vorbe de-ale mele. Ci pentru ca scriind si repetand povestea, poate,  unele suflete ( mai de soi) s-ar putea salva . Pe ele insele si de buna voie . Fie ca sunt in pericol iminent, fie latent. Caci in pericol de a ne pierde sufletul suntem cu totii. Macar din cand in cand, daca nu permanent.

Povestea de azi  suna cam asa:

Toti ne nastem buni si fara prea multe limitari. Diferiti, mai mult sau mai putin daruiti din gene si de Dumnezeu. Insa toti venim pe lume cu sufletul iubitor si dornic de iubire, curat si intreg. Numai cine n-a tinut in brate un nou-nascut nu stie. Pacatul originar e una dintre povestile biblice stupid interpretate, la care eu sunt teribil de recalcitranta  si in care pur si simplu nu cred. Pacatul presupune o tinta gresita, nu poate fi decat intentionat, constient. Nu port nici un pacat originar in mine. Dupa cum nu poarta niciunul din noi. Toti ne nastem curati si liberi de constiinta greselii.

O vreme asa ramanem. Curati si intregi. Fiecare cu datul si cu darul lui. Dupa care dobandim si adunam  frici, tristeti , dureri si ceva neiubire. Limitari. Pentru ca numai asa invatam despre lume si despre noi. Si tot asa dobandim

Important de stiut ca sa va feriti. Obiceiuri crestinesti la romani.

Dragilor,

Eu demult nu mai am taine cu privire la fariseismul, inutilitatea si decaderea bisericii ortodoxe romane ( pe limba ei) din cam toate drepturile ei spirituale. Si ale multor alte institutii religioase din prezent. Pentru orice om inteligent, educat, bun la suflet si dornic de implinire si transcendenta mentala si sufleteasca, aici nu mai exista nici iluzii si nici vreun secret.  Dumnezeu e mare,  e bun, e peste tot, iar contactul si calea spre el nu mai trec ( decat rarisim si prin exceptie) pe la biserica. Nu pe la asta. Si sigur nu pe la cea de Bucuresti sau de oras. Trebuie inventata alta. Sau reformulata cea existenta. Cu mai multa decenta si cu infinit mai mult bun simt.

Si totusi, mai exista unele revelatii. Una dintre ele tocmai ma bantuie. Si, intre ras si plans,  v-o impartasesc acum.

Sa vedeti:

Eu nu stiu cum v-ati inceput voi ziua ( probabil ca unii nefericiti au inaugurat-o la munca, de dimineata), dar la mine s-a intamplat cam asa:

Trezit dis de dimineata , ceea ce nu-mi prieste si ma tulbura efectiv in  zilele mele ( putine)  de vacanta,  huzur, odihna si libertate pe care le mai am. Asa ca dupa o vizionare vesela ( 3 episoade din” The third rock from the sun” inregistrate zilele trecute), o lectura serena si scurta, si o gustare frugala de pranz, neavand nici un program social pana dupa 6 pm ( cum spuneam, unii nefericiti muncesc; sau fac act de prezenta, in fine), m-am gandit sa mai trag un somnic postprandial. Care a venit natural si fara probleme.

Si numa’ ce ma cufundasem eu de vreo ora intr-un binecuvantat somn, ca aud dintr-o data niste zbierete dizarmonice la mine in casa! care pareau sa emane din doua gatlejuri de barbat.

Ma trezesc in spasme. Rareori am auzit niste behaieli mai terifiante. Plus, nu-mi aduceam aminte sa fi lasat ( la ora somnului) nici macar unul, dara-mi-te doi barbati in propria casa. Primul gand a fost unul firesc: Hotii! M-au calcat talharii si-mi canta haiduceste  inainte sa ma omoare. Sariti! (Vedeti ce reflexe nefericite creeaza balada Miorita la oamenii cumsecade?)

Dar inca paralizata ( ma prinsesera probabil in miezul celui mai adanc somn din ciclul meu circadian) nu pot sa misc. Disting doar atat din incoerentele zbierete dizarmonice: ceva cu un porumbel ( jur) care nu stiu ce facea. Si lalaielile continua sa bantuie oarecum rapid si deconcertant prin casa.  Prin casa mea  !!- sa fim bine intelesi.

Si nu doar continua, ci se si apropie amenintator de usa camerei mele. Gata. Sunt pregatita sa pun mana pe facalet si sa sar din pat.

Ma dezmeticesc insa pe loc ( nu-mi pierd usor cumpatul si sunt iute in situatii limita): e vorba despre altfel de talhari decat prezumasem initial, in aburii somnului. Sunt