Satisfacții pe care nu le-am vrut

Am tot felul de satisfacții dulci – amărui în ultima vreme, de care, sincer, m-aș fi lipsit. De par egzamplu,  când s-au ales în decembrie cetățenii de la USL, dincolo de neagra realitate care ne păștea, și în care deja trăim ( deși nu toți ne-am dezmeticit),  mi-am dat seama că vom avea totuși un beneficiu: de pe urma acestei guvernări, vom rămâne cu o sursă inepuizabilă de umor neprețuit.

Bunăoară , citesc următoarea știre  pe internet: “Ministrul Transporturilor, Relu Fenechiu, a declarat la Realitatea TV că aeronava prezidenţială trebuie vândută pentru ca Tarom să scape din situaţia financiară dificilă în care se zbate de câţiva ani buni. Air Force One de România ar provoca Taromului „pierderi de 70 de milioane de euro anual”, a spus Fenechiu.

Închei citatul. Încerc să inspir. Nu pot, căci mă ia un râs vecin cu apoplexia, iar eu pe râs expir. Știți, am o imaginație, bat-o vina, vioaie și preponderent grafică. Pe loc mi l-am imaginat pe Traian Băsescu, împreună cu SPPul și ce-i mai trebuie lui, acolo, pentru securitatea prezidențială, plus întreaga echipă cu care se deplasează în vizitele oficiale, la coadă, la Check in, la Tarom. De exemplu, împreună cu căpșunarii. Și după aia la un whisky în  aeronava  Boeing 737…Muntenia să zicem, cu cetățenii, la o șuetă, în zbor.  Am convingerea că el, personal, băiat simpatic și popular, nu s-ar simți rău.

Sau: poate îi vine lu Relu ( Fenechiu) ideea moldovenească ( n-am nimic cu moldovenii; Relu are; se trage de la Bacău) de a rentabiliza Airforce One România, vânzând bilete ( scumpe) la cursele speciale din programul de marketing și redresare financiară Tarom, intitulat “alături de președintele nostru”.  Să știți, vă spun de pe acum: dacă se vând curse la Londra, la Barcelona sau la Paris ( au ore bune de decolare) cu Traian Băsescu,  eu strâng bani și mă bag. Zău.

Sau: Traian Băsescu, președintele României, țară europeană, dând din aripi ca Icar, împreună cu suita lui, până la Bruxelles, și aterizând glorios în fața sediului Parlamentului European. Apoi waving ( adică dând din mână a salut ) către

Ce ne lipsește. Unde greșim. (II)

Guvernanți, guvernați și relația dintre noi. Azi despre asta vorbim. De ce? Din același motiv ( ca-n partea I): pentru că iată, se arată cu certitudine că nu știm. De aia greșim.

Noi, cetățenii, greșim când ne imaginăm că există guvernări ( clasă politică) sau democrații perfecte. Dar și guvernanții greșesc , tradițional și masiv, când își imaginează ( ba unii chiar cred) că, odată ajunși la putere, totul le este permis. Ni se întâmplă ( și lor , și nouă), probabil, în logica raționamentului că noi am fi vasalii lor, cetățeni de rang inferior. Greșit. Asta-i feudalism ( nici măcar marxism), nu democrație modernă, liberală.

Și-atunci, despre guvernare ( a se citi conducerea societății prin cele trei puteri, legislativă, executivă și judecătorească) în democrația modernă, ce ne lipsește tuturor și ce ar trebui să știm?

Viziunea fondatorilor celei mai vechi și de succes democrații moderne

Fidelă principiului ( personal și autoimpus) de a puncta cât mai simplu, încep de la origini. De ce? Pentru că celor mai mulți,  evident,  le sunt necunoscute. Am deci o veste: democrația liberală n-am inventat-o noi; iar dacă încă nu ne iese, e tocmai pentru că nu știm. Voi începe așadar  acolo unde s-a născut, s-a aplicat(genial) și încă mai rezistă ( nu știm cât) pe ACELE principii, de la origini. În lumea anglo-americană adică. Da, știu, mulți vor protesta ( opunandu-mi  democrațiile antice, iluminismul, revoluția franceză, etcetera). Nu-i nimic,   îmi asum.

În primul rând îmi asum ( încerc și recomand asemenea), ce gândeau fondatorii democrației ( liberal-constituționale) americane pe subiect. Gen:

“Ce este guvernarea în sine dacă nu cea mai grozavă dintre reflecțiile naturii umane? Dacă oamenii ar fi îngeri, niciun guvern n-ar fi necesar. Dacă îngerii ar guverna oamenii, niciun control, extern sau intern asupra guvernului n-ar fi necesar. În definirea unei guvernări care urmează a fi administrată de oameni asupra oamenilor, dificultatea

Ce ne lipsește. Unde greșim. (I)

“Pentru Conservator, societatea civilă are drept cel mai înalt scop păstrarea și Îmbunătățirea sa.” Mark Levin – Libertate si tiranie ( Liberty and tyranny, a Conservative Manifesto)- 2009

“Comuniştii sprijină pretutindeni orice mişcare revoluţionară împotriva orînduirii sociale şi politice existente.” Karl Marx si Friedrich Engels – Manifestul Partidului Comunist (disponibil gratuit, pe internet, in limba română)  1848

 “Fiecare experienţă comunistă reîncepe în inocenţă” Alain Besançon -Nenorocirea secolului: despre comunism, nazism si unicitatea Shoah-ului (Le Malheur du siècle : sur le communisme, le nazisme et l’unicité de la Shoah) 1998.

 Libertate – individ – societate civilă

… așa  cum am dori, ne-ar trebui, dar n-avem. Despre asta vorbim azi, în două abordări: conservatoare ( de dreapta adică; includem aici i viziune clasic liberala, cu care se confunda pana la suprapunere in ziua de azi) și marxistă ( de stânga). De ce? Pentru că nu știm. Ce să știm? Iată:

Societatea civilă poate fi definită ca totalitatea indivizilor și organizațiilor lor independente de guvernare ( a se citi de puterea politică), capabilă să asigure solidaritate socială și să exprime reacțiile cetățeanului față de deciziile statului. N-avem. De aceea, modest, dar necesar, voi încerca să introduc în conștiința cititorului unul, două criterii, pentru a face diferența între adevărata societate civilă și cea falsă, pentru că noi în cea din urmă ne găsim.  Între a avea sau a nu avea societate civilă  si deci civilizație – căci omu-i o ființă socială, nu stingheră, și civilizație numai așa, împreună cu ceilalți se poate  – diferența stă în atitudinea și gândirea rațională a individului, fundamnetată pe valori comune semenilor lui.

Prima – autentica societate civilă, adevărată comunitate – este formată din indivizi raționali, inteligenți, suficient și corect informați, cu adevărat progresiști, cu valori spirituale și morale bine înfipte în cap, transmise de la, și verificate practic de antecesorii lor. Valori care, fără să îi limiteze în evoluția lor individuală și socială, le oferă temelie și fundament pentru

Guvernare folcloric-cutumiară. Mituri și legende (II)

Repet, pentru că nu s-a-nțeles: Nici o țară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior, spunea generalul Sun Tzu în Arta războiului, cândva, acum peste 2200 de ani

Cum au ajuns Elena Udrea sau Vasile Blaga un mit politic pozitiv? Păi uite așa:

Prin  amnezie națională  și comparație nefericită cu aberația pe care o trăim . Nu doar acum. Și, desigur, sub influența și cu complicitatea presei și televiziunilor naționale, inconsevente, din principiu dezorientate sau greșit orientate, lipsite de profesioniști, și  aberant – tolerante cu ceea ce n-ar trebui nici trecut cu vederea, nici tolerat, nici uitat. Mai ales acum, când ne găsim într-un declin național grav, continuu și  de temut.

Da, lumea a uitat ( care a știut vreodată) că problemele de fond ale politicianului Blaga nu țin de obezitate, șpriț,  părul rar și fața lui transpirată, iar ale Elenei nu sunt legate în principal de tocuri, unghiuțe colorate, poșetițe  împupăzate și poze în lenjerie leopard prin revista The One. Nu.  Țin de cumetrii cu baroni locali sau mai puțin locali( corupți). Țin de faptul că organizația de București a Elenei a pierdut zdrobitor alegerile locale anul trecut , iar partidul lui Vasile, în plină lovitură de stat și guvernare USL, a pierdut în continuare peste jumătate din alegătorii rămăși după locale 2012 ( nu din ăia gata pierduți)  în numai câteva luni. Oare de ce? Să aibe vreo legătură cu faptele? Gen:  Elena, cea aflată în poziția de consilier prezidențial și șefă de cancelarie prezidențială credea că Norvegia este republică UE; cam în aceleași vremuri în care Marian Vanghelie avea ezitări și greșeli la conjugarea publică a verbului “a fi” . Ambii sunt și rămân politicieni de succes, nu? By the way, eu pe Băsescu nu l-am auzit niciodată făcând dezacorduri gramaticale sau spunând gogomănii (că tot de succes a fost, iar Elena e percepută  drept protejata, ba chiar succesoarea lui). Sau poate cu faptul că ajunsă ministru al turismului, sub oblăduirea și semnătura ei se făceau cheltuieli din bani publici gen: peste 900.000 euro la o firmă care să deseneze o frunză drept marca turistică a României? Sau poate cu faptul că

Despre justiție și „opinatori” de România

12 februarie2013. Azi unul dintre lucrurile care îi vin în minte publicului românesc la curent cu viața cetății, este Adrian Năstase. Iese sau nu iese, aceasta este chestiunea. Cu excepția publicului îndrăgostit, desigur; nu mă aștept ca vreun îndrăgostit să risipeasca vreo secundă sau vreun gând cu „încă deținutul” . Pentru ziariști și formatori de opinie publică însă, e clar zi bună pentru audiență, trafic, vânzări. Dacă n-au inspirație sau material, măcar au subiect.

Verificând așadar după amiază știrile pe telefon, mă opresc. Pe Contributors, la secțiunea Justiție/Ordine publică, găsesc: http://www.contributors.ro/administratie/justitieordine-publica/ce-au-in-comun-cazurile-nastase-voiculescu-%C8%99i-cioaca/#comment-124469. Bun. Nu trag concluzii ( destul trage autorul). Despre mass-media românească  mainstream (cum aud că îi zice acum la audiența largă) demult trag constatări, nu concluzii; nu sunt flatante ( decât rar, referitoar la o minusculă minoritate); prin urmare  aștept febril, ba chiar  doresc nespus, să vina ziua în care să mi le schimb. N-a venit. Tocmai de aceea, pornind de la articolul susmenționat ( publicat pe un site de audiență lărguță) îndrăznesc totuși  să sugerez, amintesc și constat ( nu neapărat în această ordine):

N-ar strica, în general, dar și în special, când e vorba de justiție, să opinăm ( cu toții, dar mai ales formatorii de opinie publică) mai puțin  “categoric” despre lucruri pe care nu le cunoaștem „prea bine” .„Nu cunosc prea multe detalii despre cazul lui Cristian Cioacă”; așa începe articolul. Pe final opinează, ba nu, afirmă categoric cu privire la principii pe care le argumentează totuși și cu acest caz, ba chiar cu privire la ce ar trebui să gândească judecătorii.  Fain.

Nu, serios acu’ €™, măcar când e vorba de justiție ( o treabă serioasă, mi se pare mie, deh), n-ar strica să cunoaștem măcar ce putem cunoaște, înainte de a ne aventura să opinăm, să dezbatem, să facem comparații, recomandări, eventual categoric. Mai ales când  puteam cunoaște. De exemplu, rechizitoriul ( actul procurorului de acuzare și trimitere în judecată a unui inculpat) în cazul Cioacă – Elodia Ghinescu se află „la liber” pe internet , de o lună

Popor de idioți? Țară de secături? Să vedem.

Invectivele pe care unii români (câțiva celebri), ni le administrăm fără rețineri,  sunt care mai de care mai brutale. Popor de idioți (Petre Țuțea), țară de secături (Octavian Goga), popor de broaște (referință biblică -€“ jurnalistică),  de slugi, de hoți, de lichele, n-am eu timp suficient de documentare ca să culeg din alesul folclor mediatic sau din aleasa literatură, toate epitetele furioase și furibunde, cu care români categorisesc alți români. Mai ales acum. Bun. Înțeleg furiile, înțeleg agresiunile verbale izbucnite din neputințe, mai ales la vremuri grele și perspective tulburi. Care om normal nu le încearcă? Asta însă nu schimbă cu nimic realitatea. Iar realitatea, nu tocmai complicată, greu se înțelege că  asta e:

Clarificări în legătură cu relația popor-lideri-responsabilități

 1. Orice abordare gen “poporul e…”,  într-un fel sau altul, din doua – trei epitete, e fundamental greșită. Nici un popor din lumea asta nu este eminamente bun sau rău, inteligent sau prost, înțelept sau iresponsabil în  întregime . Poporul e cum e, ca orice popor. Adică amestecat, căci poporul este o sumă de indivizi. Indivizi care, nefiind nici clone, nici mașini, chiar dacă au câte ceva în comun ( limbă, teritoriu, obiceiuri), sunt teribil de diferiți.

2. Dacă ne interesează de ce suntem în knock-out național, dacă vrem să stabilim util cauzalități, responsabilități și vinovății, pentru ca mai apoi, eventual, să ne ridicăm, să ne revenim și să n-o mai încasăm altădată, corect ar fi să nu amestecăm categorii. În special, să nu amestecăm categoria mase, cu categoria lideri, sau cu categoria individ.

În general detest dihotomiile în egală măsură cu generalizările (primele sunt prea restrictive, ultimele prea evazive). Nu că n-ar fi și ele ( teoretic și scolastic vorbind) necesare. Dar cel puțin când e vorba de culpe și responsabilități, sănătos mi se pare

Prin reducere la absurd: sinuciderea națională sau nu?

Repet până se înțelege, că repetiția e mama învățăturii:   “Cei mai mulți oameni mai degrabă ar muri decât să gândească; de fapt, asta și fac”. Bertrand Russell

Eu nu știu să abordez realitatea prin ficțiune ( ca să-l parafrazez pe Alexandru Hâncu – Kamikaze). Nu știu s-o abordez decât așa  cum este. Faptic. Gen:

Asta vară, în luna lui cuptor, în plină lovitură de stat semnată de USL-Ponta-Antonescu, auzeam în jurul meu glăscioare fine, serene, optimiste ( de la căldură și soare probabil), care îmi spuneau: las’€™ că-i bine așa; să se vadă cum sunt, că după aia pică.  Pe ce vă bazați? îi întrebam. Adică pe mână cui pică? Dar mai ales când și cum? La alegeri. Pân’ la toamnă, cuplul de aur Ponta-Antonescu  face praf țara, lumea sărăcește extrem, se indignează, se enervează, iese în stradă,  la toamnă votează contra, și gata. Și continuau să fie zen. Deloc agitați. Eu  mă miram. Că în Piața Victoriei, pe seară,  de abia dacă ne strângeam să strigăm Jos Ponta ( la un moment dat și eu am renunțat), câteva sute de persoane. Restul beau bere pe la terase sau plecau în vacanță, că  era cald. Se bazau ei pe ceva… Fie, mi-am zis.

Doar că n-au picat. Nici în iulie, nici în iunie, nici în august, nici în septembrie. Să fi plecat rumânul atâtea luni în vacanță? Nu cred. Și a continuat să fie cald. S-a făcut frig la un moment dat, da’ lumea tot zen. S-a mutat doar cu berea la interior. O schimbare, desigur. Și au venit alegerile din decembrie, iar USL-Ponta-Antonescu tot n-au picat și nici nu s-au schimbat, că n-au de ce. Ba chiar au câștigat zdrobitor, fără precedent din 1990 încoace ( doar FSN a mai avut atunci peste 66% din parlament; niciun partid de atunci încoace, nici măcar 50% n-a mai apucat). Adică nu mai au opoziție, căci au pus mâna pe țară, cu putere absolută ( peste 50% din parlament asta înseamnă) , să facă din ea ce poftesc;  rău, nu bine,  că asta au  învățat ( temeinic), asta știu, asta fac . Lucrul ăsta nu s-a schimbat. Era logic . Logic, dacă abordai realitatea prin realitate, nu prin ficțiune și vise deșarte, de schimbare prin naiba știe ce, vise de doi lei.

Continuăm.