Ioana Hincu

Archive for the ‘Nostalgii’ Category

Forme fără fond cu iz de regalitate

In Nostalgii on Noiembrie 9, 2013 at 2:51 am

Există la noi ( și nu numai) multe, prea multe, repere răsturnate și  simboluri denaturate. Printre ele, monarhia și actuala familie regală. Că istoricii (în viață sau stinși) și-au făcut sau nu treaba competent pe temă (mai degrabă nu, aș zice) e o chestiune. Nu-i târziu să se aplece onest și metodic asupra ei. Ar fi, din punct de vedere spiritual și psihologic, eliberator, igienic și util – ca orice adevăr.

Altceva însă mi se pare că lipsește aproape cu desăvârșire (și dacă greșesc rog să fiu corectată cu referințe bibliografice): abordarea metodică a subiectului din perspectiva psihosociologiei. Pentru că mi se pare fascinantă (și tristă totodată) tendința unei părți consistente din populație și elite de a remitiza monarhia prin persoana fostului rege Mihai I și a urmașilor săi, ignorând cu desăvârșire fapte, date, realități devastatoare. Și nu-i vorba aici doar de politruci academici, de decani de facultăți de istorie, care sunt, în același timp, și membri marcanți și foști demnitari de partid (vezi Adrian Cioroianu). E vorba de oameni obișnuiți, căzuți (unii entuziast și cu cele mai bune intenții) în capcana mistificărilor mediatice și a propriilor iluzii, aspirații și așteptări ( pe cât de disperate, pe atât de justificate).

Poate că e de înțeles, având în vedere multitudinea de forme fără fond care pare să ne urmărească de atâta amar de vreme (vezi Titu Maiorescu 1868). Care nu sunt doar instituționale, ci și socio-culturale.

 Poate că e de înțeles, luând în considerare sărăcia de modele umane și instituționale benefice, de succes, ideologizarea și politizarea academico-meditatică. Oamenii au nevoie de modele și,  în lipsă, eșuează în idolatrii. Idolatrii generate și întreținute masiv de elitele venal interconectate (politic, partinic, academic, mediatic).

 Poate că e de înțeles  și (sau mai ales) din perspectiva declinului evident al învățământului românesc de toate gradele, care deteriorează și compromite gândirea critică și Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

N-a fost și nu este o glumă

In Nostalgii on Iulie 31, 2012 at 12:54 am

Motto:  În Arta războiului, generalul  Sun Tzu spunea  că nici o țară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior …

Simt o relaxare nelalocul ei. Plutește în aer și s-ar putea să ne piardă. Știu de unde vine:  multă lume n-a înțeles ce ni s-a întâmplat în ultimele săptămâni/luni, crede că-i un accident și are impresia că ziua de 29 a rezolvat , cum- necum, situația.

Greșit. Să fim bine înțeleși: doar am driblat, temporar, nenorocirea. Deși am tot scris, sunt convinsă că nu s-a-nțeles. Ne găsim în mijlocul ( sau pe marginea, dacă preferați) aceluiași dezastru. Nu de ieri. Nu de anul trecut. Nu din cauza președintelui de două ori ales, de două ori suspendat ( aberant și anticonstituțional) până acum. Nu doar datorită evenimentelor lunii iulie -€“ care au fost posibile tocmai pentru că în mijlocul acestui dezastru național, politic, instituțional, social, educațional , civic și moral ne aflăm, în continuu și demult.

Iar dacă ne înfigem capu-n nisip ca struțul, ne facem că nu înțelegem sau nu vedem, dezastrul va continua. Și istoria se va repeta. În varii feluri. Căci cel puțin politic nu mai suntem în precedent, ci în cutumă; adică în repetarea, mult mai virulentă, a precedentului.

Din păcate, mulți dintre noi, românii, ne tot repetăm în erori, neatenții, aberații și țicneli.

 He, he.. Unii se uită lung la mine și râd. Eu mi-s o ființă veselă și glumeață îndeobște. Aș putea râde și eu. Dar nu râd. Dimpotrivă, simt nevoia ca, în scop de deșteptare  – treptată, nu trag nădejde să fie grabnică -€“ și împotriva amneziei  – boală cronică națională – să aduc aminte, pentru început, următoarele date și fapte simple, deloc amuzante, deloc subtile, ba chiar de notorietate. Uite-le:

  1. Nu e o glumă ( ci o realitate) că în Parlamentul României există în continuare partidele PSD, PNL, PC, UNPR, ale căror parlamentari sunt și au rămas mai mulți  decât ceilalți. Și  sunt foarte, foarte „€œdemocratic” aleși ; aleși de popor;  prin vot. Așa că rămân acolo. Și poate la toamnă se realeg tot ei. Serios, nu glumesc.
  2. Nu e o glumă că printre ei se află infractori condamnați deja ( gen Cătălin Voicu) și până le vine rândul la pușcărie ( mai durează o vreme) vor vota ce și cum vor ei, în numele și peste capul nostru, al tuturor. Iar nu glumesc. Cred că nici ei.
  3. Nu e o glumă  că toți parlamentarii se bucură de imunitate ( adică nu pot fi trași la răspundere juridică) pentru voturile și opiniile lor ( așa zice art. 72 din constituția în vigoare). Prin urmare NU vor răspunde pentru ce au făcut sau ce mai au de gând să facă în parlament. Tot nu glumesc.
  4. Nu e o glumă că  ei, imunitarii, au nesocotit fără scrupule  Constituția, țara, neamul, instituțiile, regulile, stabilitatea lor și pe noi toți – inclusiv pe cei care i-au ales și sutinut, cred, fără să înțeleagă prea bine de ce. Nu e o glumă că sunt liberi să repete oricând acest comportament absolut autoimun, ca o adevărată boală degenerativă pentru societate. Afară de cazul în care justiția penală ar avea motiv și dovezi să-i tragă la răspundere pentru alte fapte – de natură penală adică. Pentru asta însă și justiția ar trebui să creadă/ să vadă că ăștia sunt cei mai mulți aleși ai neamului, și că ei nu glumesc.
  5. Nu e o glumă că primul ministru ( șeful guvernului/€“ executivului) României este, în continuare Victor Ponta, șef PSD. Nu-i o glumă că atâta vreme cât parlamentul nu-l trântește -€“ a se citi îi retrage învestitura și votul de încredere –  sau, cum spuneam, nu-l trage justiția penală la răspundere, pe bază de probe, corect, inteligent și dibaci,  va rămâne bine merci cu tot cu guvernul lui, exact acolo unde se află. Călăre pe țara ca o iapă deșelată adică. Așa zice  Constituția și legea responsabilității ministeriale. Parol. Nici aici nu glumesc.
  6. Nu e o glumă că acest prim ministru ( Victor Ponta) este președintele celui mai mare și mai stabil partid post revoluționar din țara ta și a mea -€“ partidul numit  PSD. Partid care îl are ca președinte de onoare, la acest moment, 2012, pe numitul Iliescu Ion. Pe ACEL Ion Iliescu, despotul luminat al anilor ’90, care Citește restul acestei intrări »

Basme

In Nostalgii on Mai 24, 2012 at 10:19 pm

“How many things we held yesterday as articles of faith which today we tell as fables…” Michel de Montaigne ( Cate lucruri consideram ieri ca fiind obiect al credintei pe care azi le spunem ca fabule…)

M-am intalnit ieri cu Cenusareasa. Era trista. Avea limuzina noua, tocmai venise de la Paris si-o cam jenau pantofii Loubutin; fireste; tocurile de 16 cm chinuie picioarele oricui. Deh,  de cand s-a maritat cu Fat-Frumos, nu-si mai permite pantofi comozi ; s-a terminat basmul. E concurenta mare in lumea Cenusareselor. Tocurile incep de la 12 cm in sus. Si era necajita pentru ca, desi frumusica fusese dintotdeauna, se pare ca acum se impuneau niste sani mai competitivi ( a se citi implante noi) . Cum spuneam, concurenta e mare , iar Fat- Frumos ( care n-a fost niciodata nici tanar, nici prea destept , nici tocmai frumos si nici cuprins de mari profunzimi emotionale) e apatic si indiferent; asta cand nu e de-a dreptul badaran cu dansa. Nu-i mai vine nici banul la fel de usor ca odinioara; e criza. Asa ca e nervos si nu tocmai iubitor . Parca se purta mai frumos cu ea pe vremea cand strangea cenusa. Si parca nici traiul in familia ei de origine  nu era atat de rau. Era mai libera si mai putin stresata. Avea si cativa  prieteni buni, adevarati, simpatici, din cartier. Insa nu erau bogati si nu faceau fata la noile ei standarde de viata. S-a dezis de ei si acum se simte singura si abandonata. Trist si greu.

Saptamana trecuta m-am conversat cu Alba-ca-Zapada. Ea parca era putin mai bine decat Cenusareasa. Arata binisor. Totusi Printul Fermecator ( care initial parea curajos, protector si familist) a vandut calul alb ( costa cam mult intretinerea), sta mai mult pe acasa si s-a cam saturat de familie . E nervos, depresiv si vaicaricios. Se simte emasculat; au trei fete; mai vrea si el cu baietii, si-l intelege. Poate ca s-au grabit putin cu casatoria. Alba-ca-Zapada avea nostalgia piticilor si-a casutei idilice din padure. Care nu era mare lucru, dar fiind mica, era mai usor de intretinut.In plus cei sapte baieti cu handicap de crestere ( pitici nu-i corect din punct de vedere politic ) erau gospodari, organizati, responsabili , empatici, deloc pretentiosi si foarte rar se vaicareau. Dar, in fine, ea parea oarecum resemnata si nu chiar nefericita. In lumea reala cam asa stau lucrurile: uneori oamenii normali sunt mai problematici si mai nefericiti decat anormalii. Dar ea e gospodina buna,  mama devotata si face fatza. Bravo ei.

Luna trecuta am vazut-o pe Consanzeaza. S-a tuns . De la atata blonzit , i  se uscase parul,  se rarise si ii cadea masiv. S-a facut bruneta. Nu-i sta rau, dar si-a pierdut  din stralucire, sex- appeal si feminitate. Deh, se pare ca nici ea nu mai e ce-a fost, dar macar ramane o fiinta adaptabila si nu parea deloc suparata. Inca mai are lipici la barbati. Good for her.

Frumoasa din padurea adormita bea cinci cafele pe zi. De cand cu evenimentele de la castel – ursitoarele, trezirea din somn, soacra-sa care vroia s-o manance  ( a fost mare tambalau si scandal) a invatat ca realitatea e  dura chiar daca te-ai nascut frumoasa, desteapta si bogata, mai ales dupa ce ai dormit 100 de ani, si ca nu e bine sa te bazezi intotdeauna pe cavaleri ratacitori, pentru ca ei…ratacesc mult.  Si intre timp te dau pe mana soacrei in mod iresponsabil.  Asta e contraproductiv ; intai  pentru ca viata trece, si e pacat sa ti-o petreci pe toata facand goblenuri si asteptandu-l pe printul ratacitor; si apoi, pentru ca e plina de pericole si suprize neasteptate din partea cui nu te astepti (spre exemplu ai tai).  Prin urmare a devenit alerta, atenta si autonoma ; are afacerea ei; exagereaza putin cu cafelele si nu doarme destul, dar in rest e bine, vesela, se descurca. Printul umbla brambura ca-ntotdeauna, dar macar n-au copii, asa ca Citește restul acestei intrări »

Poveste de Craciun. Despre eroi. De la pamant la cer.

In Nostalgii on Decembrie 21, 2011 at 6:18 pm

“Era o vreme cand aveam eroi”

Acesta e titlul/subtitlul  filmuletului de 6 minute pe care vi-l fac cadou, acum , spre  Craciun.

Cat a costat cadoul? In aparenta nimic. Dar aparenta asta e inselatoare in vremuri in care ne-am obisnuit sa calculam costurile doar in bani, fara sa ne aducem aminte ca viata are costuri, preturi si cifre mai importante.

Asupra acestora din urma ma voi opri putin, inainte de a va darui si depana povestea si filmul. Asupra bugetelor si bilanturilor de viata la care ar trebui sa ne gandim mai des si pe care sa le calculam mai atent. Ca sa le pretuim corect.

De exemplu, ca sa va fac darul asta pe mine m-a costat cam o ora ( 60 de minute, 3600 de clipe) de aranjat ganduri in cuvinte. Pragmaticii ar spune ca timpul costa bani. Eu zic ca  se inseala . Timpului astfel masurat e sarac si conventional. Dupa conventia asta timpul are zero importanta, iar pretul lui n-are decat valoare contabila . Superficial. Eu refuz sa gandesc timpul in termenii astia, pentru ca dupa ei, timpul mai bine n-ar exista. Dupa mine, timpul e o dimensiune importanta si de nepretuit.

Timpul are valoare doar daca il bagam noi in seama, si, in loc sa-l irosim, il umplem de sens.

Asadar , pornind de la filmuletul asta, eu am umplut ceasul cu trei ganduri limpezi,  emotionante ( pentru mine) si cu mare rost. Rost pe care sper sa-l prindeti si voi . Ca sa va inalte putin deasupra griurilor plumburii si telurice in care ne-am obisnuit sa traim .

Depinde doar de mine si de cum voi reusi sa formulez eu gandurile astea daca voi reusi sa va ridic putin de la pamant la cer.

Asta-i pretul pe care il voi plati eu. Un mic si modest efort.

 Si acelasi e pretul pe care l-au platit si cei care au facut filmuletul. Efortul lor fiind mai mare. Plus o bucata din inima si emotiile lor bune si curate care i-au insufletit cand l-au realizat.

 Ce alt cadou mai bun sa va fac acum, de Craciun? Care este si ar trebui sa ramana sarbatoare renasterii noastre interioare si a miezului nostru omenesc – al celui intim, ezoteric si bun.

 La asta m-am gandit cand am “cheltuit” pe cadoul asta. La semnificatia reala, cam uitata si diluata a Craciunului, pe care eu, spre ciuda majoritatii, refuz sa il consider a fi sarbatoarea shoppingului. Craciunul e si ar trebui sa ramana altceva. Evident, mai mult si mai profund.

 Mi-a fost simplu sa gandesc asa, per a contrario, in primul rand pentru ca orasul e bezmetic asaltat de cetateni turmentati si nauciti de febra shoppingului turbat. Nu doar la noi. Ci pretutindeni, prin lumea asa zis crestina si civilizata. Lucru care nu mai e catusi de putin crestin. In al doilea rand pentru ca mie imi place la nebunie Craciunul si rareori mai am cu cine-i imparti spiritul, asa, curat si autentic, cum ar trebui.

 In al treilea rand pentru ca anul asta, in mod cu totul special, daca ar exista Mos Craciun, fie ca personaj derivat din mitologii si folclor amestecat, fie pagan sau creat de Coca Cola,  as vrea sa cred in puterile lui si sa-i scriu o scrisoare in care sa-l rog cam asa:

 Daca tot se plimba de jur imprejurul lumii si cara milioane de jucarii pentru oameni mici sau mari, sa arunce si-un praf de iubire peste lume. Ca nu e mare lucru. Iubirea e usoara ca gandul; doar in inima noastra cantareste bine si greu.

Si sa imprastie peste lume si un pic de aducere aminte a tuturor oamenilor fabulosi, si absolut providentiali care, cu riscul si cu pretul intregii lor vieti, ne-au carat pe toti, toata omenirea adica, in spinare si inainte. Printre ei se numara si cei din filmuletul de mai jos.

Daca tot traim intr-o societate de mare consum si intr-o devoratoare febra a bunurilor , sa faca asa, cumva, nu stiu cum, si sa lipeasca pe fiecare obiect pe care ni-l dorim atat de mult de Craciun, un gand de recunostinta pentru cei care cu mintea sau cu mainile lor l-au creat, aducandu-ne astfel, noua, o bucurie. Pentru truda lor? Macar atat.

Daca tot a devenit ( el, Mosul) subiect, sursa de inspiratie si obiect de reclama industriala si desantata, sa faca bine sa schimbe putin macazul, si din pufosenia comerciala a barbii lui, sa faca reclama la lucrurile cu adevarat importante. La Citește restul acestei intrări »

Pretul memoriei. Binefacerile uitarii.

In Nostalgii on Decembrie 2, 2011 at 1:26 am

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie oricand memoria. Nu trecutul. Trecutul sa-l pastrez ca pe o temelie adanc ingropata si uitata, din care sa nu mai stiu nici o caramida. Ci doar senzatia c-o am ( temelia, trecutul adica) si concluziile pe care m-am ridicat pana acum.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa nu-mi mai fie niciodata frica.

Pentru ca frica vine din memorie. Din aducerea aminte a esecurilor, a sufletului prea des inecat, stors si uscat. Din memoria iubirilor zdrobite, a bucuriilor ruinate de ceilalti si a fericirilor pe care am vrut sa le  impartasesc, dar n-am avut cui. Si care, cand se repeta ( pentru ca se repeta), dor la fel de mult. De durerile gata stiute mi-e frica.  De ce stiu mi-e mai frica decat de ce inca n-am aflat. Si frica asta ma paralizeaza si ma impiedica sa-mi savurez prezentul si sa-mi urmez candid viitorul. Ma impiedica sa traiesc si sa iubesc senin si liber. Frica asta as vrea s-o uit.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa mai pot avea incredere nesabuita-n oameni.

Ca in copilarie, cand nu invatasem ce-i neincrederea sau prudenta. Cand eram complet libera sa fiu si sa ma arat asa cum sunt. Iar de senzatia asta, de nesabuita libertate, pe care n-am uitat-o niciodata, mi-e dor. Mi-a stricat-o amintirea minciunilor ieftine sau a tradarilor  sterile, care m-a invatat ca oamenii sunt necinstiti degeaba sau din obisnuinta deseori.  Ca logica minciunii si a tradarii nu are  reguli stricte si nici dictionar. Decat prea rar. Iar eu m-am saturat sa suspectez pe toata lumea de necinste, doar pentru ca asa e lumea. Urasc prudenta si iubesc candoarea. Numai ca cea din urma, atat de scumpa si de nemaipomenita e la oamenii mari … incat  eu rar si greu le mai  incredintez inima mea . M-am saturat si  mi-as dori sa uit.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa-mi sterg inima de praf.

Pentru ca tot dezgustul si amaraciunea ( justificate) cu care greu m-au incarcat semenii mei adulti, mi-au prafuit sufletul  si  ma impiedica sa vad limpede si sa simt sanatos.  Nu totdeauna. Insa de multe ori. Au  micsorat in inima mea spatiul curat in care functionez bine si autentic. In care sunt libera si usoara. In care sunt toata.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa mai am surprize.

Pentru ca mie imi plac surprizele frumoase.  Doar ca putine mai am. Cele mai multe au fost rele. Atat de rele, incat au sapat o brazda adanca de-a curmezisul meu si le-am invatat pe de rost fara sa vreau. Am ajuns sa ma astept la toate relele si de la oricine.  Ceea ce, pana la urma, nu-i bine si  nici nu-i drept. Predictibilitatea raului il banalizeaza. In plus creeaza prejudecati care ajung sa-mi intineze aprioric inima. Ocupa prea mult spatiu la mine-n minte, iar  binele devine suspect, neverosimil . Chiar e bun? Nu e ceva rau ascuns aici ? Inima zice ca nu; dar memoria suprizelor neplacute, ma impiedica sa ma bucur spontan. Asa ca si pe astea ( surprizele neplacute) as vrea sa le uit.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa nu mai fiu asa de obosita.

Pentru ca multa energie consum in fiecare clipa ca sa uit. Sa uit ce m-a durut, ce am pierdut, ce nu mai pot schimba, ce-mi lipseste si ce ma doare in continuare. Pentru ca n-am intotdeauna solutii ca sa umplu golurile din suflet ori sa-mi alin durerile cronice sau acute. Si obosesc tot antrenandu-ma sa le uit.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria pentru ca uneori ma plictiseste ingrozitor.

Pana acum am avut nevoie de X experiente , ale mele sau ale altora, si de greseli repetate ca sa invat ceva. Destul! Gata! Am trecut clasa. Am invatat lectiile vechi si morala, sunt acolo si am nevoie sa o iau de la capat cu altele, noi. Si totusi, viata e redundanta si Citește restul acestei intrări »

Scrisoarea pierduta

In Nostalgii on Noiembrie 7, 2011 at 10:43 pm

Nu. Nu la Caragiale ma gandeam acum si la scrisoarea lui pierduta. Ci la scrisori in general. La faptul ca nu se mai scriu. La faptul ca eu rareori mai primesc.

Si ce daca? ar zice unii. Am telefon, telefon mobil si internet. Ce-mi mai trebuie?

Mie…imi trebuie. In viata asta grabita si neasezata, inca mai astept si mi-e dor sa mai primesc si sa mai scriu scrisori.

Omul cand scrie o scrisoare se aduna. Sta locului. Si parca si timpul se aseaza si se domoleste putin in jurul lui. Cand primeste si citeste o scrisoare la fel. O scrisoare mi se pare cel mai priceput fel de a opri timpul si de a garanta eternitatea gandurilor si a sentimentelor impregnate in randurile ei.

Oare de ce nu mai scriem scrisori?

Gandurile sunt prea iuti si sentimentele prea usoare ca sa atarne suficient in balanta realitatii si a cuvintelor rostite . Multe poate ca nu merita nici oprite si nici pastrate. E bine sa treaca la fel de repede cum au venit. Si totusi, unele trebuie agatate undeva, cumva, in ceva, intr-un cui,  pe o margine de hartie, ca sa nu se piarda. Pentru ca au masa critica. E important sa le daruim si impartasim nu doar pe moment. Trebuie consemnate, ca sa ne putem intoarce la ele, pentru ca  sunt fractiuni necesare din ceilalti si din noi.

Pentru gandurile astea, intime si personale, dar cu oarecare greutate, omul, intelept, a creat stilul epistolar. Pentru eternizarea mintii si sufletului nostru impotriva dispretului cu care le trateaza timpul si a lipsei de consideratie cu care le tratam noi. Pentru ele ar trebui sa reinvatam sa scriem scrisori: pentru ca sfideaza timpul si ne memoreaza si rememoreaza fidel chiar pe noi.

Dar nu-i asta singurul motiv pentru care mi-e dor de o scrisoare si de experienta ei.

Scrisorile imi plac pentru ca se construiesc in liniste si cu rabdare. Cu responsabilitate si cu ritual. Nimeni nu scrie scrisori alergand, sprijinind ziduri , pe strada, in picioare sau facand o mie de alte lucruri in acelasi timp. Pentru asta s-a inventat telefonul.

Pentru scrisori trebuie timp potrivit si o anumita stare. Scrisorile impun reculegere si concentrare. Disciplina sufleteasca si discernamant. Oricine a scris vreodata o scrisoare stie ce spun.

In plus scrisorile nu se scriu degeaba. Oamenii vorbesc deseori fara rost. Si fara sa se gandeasca. Fara sa aibe nimic important de spus. Insa nimeni nu scrie o scrisoare degeaba. Daca te pui pe scris, chiar ai ceva de impartasit. Ai ceva de transmis, intim si discret, cuiva.

Mie imi place si imi lipseste ritualul de scris scrisori.

Imi aduc aminte cum se asezau bunicii mei, de obicei dupa amiaza, la birou, ca sa le scrie. Stiam ca acela era momentul in care trebuia sa-i las in pace, sa fiu cuminte si sa fac liniste. Si pentru ca ma fascinau ritualul si misterul ( scrisoarea e o comunicare personala si eu, desi eram curioasa, nu puteam sa citesc ce scriau ei) , ma asezam, intr-un colt, si scriam scrisorele. Pe vremea aia scrisorile mele aveau mai mult destinatie imaginara, pentru ca nu cunosteam prea multa lume; eram doar un pui de om.

Mama mea si acum scrie in mod regulat scrisori.

As scrie si eu. Dar nu prea mai am cui. Acum am internet.

Si totusi Citește restul acestei intrări »

Amintiri despre tara mea

In Nostalgii on Septembrie 30, 2011 at 2:01 am

M-a intrebat recent un fost coleg de liceu care e cea mai frumoasa amintire pe care o am. Greu de spus. Am multe. Unele se pot povesti, altele nu. In plus, nu sunt nici pe departe la varsta la care sa traiesc din amintiri. Dar gandindu-ma putin, mi-a venit iute in minte una dintre cele mai frumoase experiente din viata mea:

Londra. Prima data!

Aveam 20 si un pic de anisori si era la inceputul anilor ’90. Nu fusesem niciodata intr-o tara occidentala. Cu un an inainte fratele meu daduse un concurs crancen ( peste 200 de candidati pentru 2 locuri) si plecase sa lucreze la BBC World Service, la Londra.  La cateva zile dupa ce a ajuns la Londra m-a sunat si mi-a spus atat:  – Sora mea, trebuie sa vii aici. E…fara cuvinte. Asa ca am strans bani un an pentru biletul de avion ( eram studenta si saraca pe vremea aia, iar la TAROM biletul de Londra era 600 dolari americani cu reducere! pentru studenti si pensionari) si in iarna urmatoare, in decembrie …am plecat.

Era zborul TAROM de seara.  British Airways inca nu avea curse directe Bucuresti-Londra. Decola pe la 6 seara. Afara era o bezna crancena si tin sa subliniez ca Luxten nu avea contract cu primaria pentru iluminarea publica a capitalei; asta s-a intamplat in anii urmatori. Pe atunci, cand veneam noaptea de la petrecerile studentesti, mergeam pe mijlocul strazii ca sa nu ne rupem gatul de intuneric ce era. Inca nu stiam cum e sa ai lumina noaptea pe strazi. Iar aeroportul Otopeni arata ca o autogara decrepita, murdara si cu un singur terminal. Greu de imaginat, stiu, pentru cei mai tineri.

In fine , ma urc in avion. Boeing 737. Lux! Pana atunci nu ma dadusem decat cu AN24 prin tara ( un fel de autobuz cu aripi care se dezmembra zgomotos in zbor). Dupa decolare m-am uitam pe fereastra incercand sa disting ceva. Nimic. Bezna totala. Asa a continuat  zborul pe deasupra Romaniei, ca printr-un fel de gaura neagra,  pana cand am inceput sa survolam Europa – pentru ca noi pe atunci eram …altceva. De abia dupa Ungaria Citește restul acestei intrări »

Barcelona….

In Nostalgii on Septembrie 13, 2011 at 1:05 am

Vara asta n-am avut vacanta. Asa ca ma tin cu firea si ma hranesc din amintiri. Azi am ales Barcelona.

Mare, soare, palmieri, bulevarde largi, oameni veseli, relaxati si vorbareti, Gaudi, fructe de mare, Dali, teleferic peste mare, Corte Ingles, jamon serrano, fantani dansaretze, Camp Nou ( FC Barcelona), Palau de la musica catalana, sangria, Sagrada Familia , cluburi, restaurante, Puerto Olimpico, plaja, Bari Gotic, Barceloneta, Tibidabo si , evident, sentimentul ca orice suparare ai avea, acolo iti trece.

Trebuie sa fii absolut idiot, opac sau tembel ca sa nu-ti placa sa fii sau sa traiesti o vreme in Barcelona. Pentru ca vacanta la Barcelona, indiferent ca dureaza 3 zile sau o luna, e un mod de viata. “Vacanta la Barcelona” e un pleonasm nerusinat. Barcelona e vacanta!!!!

Acum am ales sa-mi ostoiesc frustrarea cu vacanta din 2007. Memorabila.

Ha! Sa incepem cu zborul si cu aterizarea. Citește restul acestei intrări »

Vandalism nobil

In Nostalgii on Septembrie 12, 2011 at 1:11 am

Am o prietenă ardeleancă de toată isprava. M-am întâlnit cu ea zilele trecute să mâncăm ceva în oraș. Fusese la coafor înainte, și a doua zi pleca la un congres la Lisabona. Trebuia să o văd, pentru că urma să lipsească zece zile. O grămadă de vreme. Nu știu cum voi supraviețui 🙂 Plus zbura pe 11 septembrie și nu se știe niciodată ( Doamne, apăr-o și ferește-o de nebuni!).

Nici nu ma așez bine că-mi strecoară sub nas o foaie ruptă dintr-o revistă ( o fițuică dintr’asta de scandal sau pentru femei, că la coafor numai dintr-astea au). – Ce faci Simono?! Jumulești reviste la coafor?!, o întreb. Eu nu le deschid niciodată de capul meu. Ea, ființă responsabilă, consideră că, oricât de ridicole și de plictisitoare ar fi, trebuie periodic răsfoite, ca să știm pe ce lume trăim ( la coafor e cel mai bine, că nu pierzi timp prețios și nici nu dai bani pe ele ). Are cumva dreptate. Dar pe mine nu mă mai țin nervii. Așa că se sacrifică ea și mă pune, conștiincioasă,  la curent. E generoasă. Chiar și cu timpul și cu nervul ei.

Zice: – Dragă, nu mai recunosc pe nimeni din revistele alea. Dacă nu mă mai uit la televizor… ( O  înțeleg , achiesez). Dar uite ce-am găsit. Nu m-am putut abține. Oricum nu citea nimeni pagina asta. Dar să știi că i-am anunțat că am rupt-o și că o iau acasă fără discuții  (ardeleanca onestă, nu te ia prin surprindere, te previne; dar nici nu poate fi oprită). Citește!,  îmi zice. O iau ( pagina jumulită din revistă), o despăturesc, îi mai arunc o privire ante-lectură Simonei, o văd rânjindu-mi larg ( știa ea ceva) și  citesc: Citește restul acestei intrări »