Ioana Hincu

Archive for Iulie 2013|Monthly archive page

Revoluția câștigătoare nu poate fi decât morală (I)

In spaime on Iulie 29, 2013 at 6:05 pm

 Înainte de orice, o precizare: mi-aș dori enorm să mă înșel în cele ce urmează -€“ judecăți elementare bazate pe observații personale directe sau mediate. Mi-aș dori ca realitatea să mă contrazică vehement. Însă nu cred, pentru că problema nu e nouă, ci  trenează.  Cel puțin de când sunt eu pe lume și am început să înțeleg câte ceva. Din anii ’80 adică, de când Andrei Pleșu  scria:

“ singura autoritate pe care conștiința individuală nu și-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine și rău ”Minima moralia

Despre noi era vorba. Aici am rămas.

„Poporul” inocent

Pentru că Nicolae Steinhardt s-a născut pe 29 iulie, îmi vin inevitabil în minte două  vorbe de-ale lui: “Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea. […]” Jurnalul fericirii.

Istoria, în replică ironică la spusele lui Steinhardt, face ca anul trecut, pe aceeași dată, să se fi petrecut  jalnicul referendum de demitere a unui președinte degeaba suspendat ( a două oară). A trecut astfel un an de când ni s-a arătat, negru pe alb, că 22 de ani de libertate n-au readus nici gândirea critică și nici morala neamului în actualitate. Iar ce a urmat ne arată că problema rămâne și  e mare.

Ar fi  totuși de remarcat încăpățânarea cu care unii îmbrățișează, ba chiar fac eforturi de a legitima teza că poporul, cel liber și actual, în mare majoritate, e bun, drept și nevinovat, doar liderii sunt greșiți, asta-i problema și gata.

Nu e gata. E o  defecțiune aici. Una de observație simplă. De tip elementary, my dear Watson. Elitele, liderii, cei greșiți, adică impostorii, incompetenții, mafioții, hoții, nerușinații,  abuzatorii sunt Citește restul acestei intrări »

Arta conversației degeaba

In Dubii on Iulie 18, 2013 at 6:44 pm

Din cotidianul zăpăcitor:

Cu o consecvență și frecvență demne de-o cauză mai bună, mă confrunt ( atât în viu, cât și-n virtual) cu următoarele situații:

 1.Interlocutorul mă întreabă ceva. Dau să răspund. Încep. Mă întrerupe, răspunde tot el și sare la alt subiect. Pe final îmi reproșează că deși mi-a solicitat, nu i-am răspuns, n-am lămurit nimic, deci habar n-am. În regulă. Ce să mai zic…

2. Interlocutorul (tabula rasa pe domeniu) îmi solicită un sfat profesional. I-l dau. Mă contrazice vehement. Bine, zic. Ba nu e bine. Reiau. De regulă altfel. Poate m-oi fi exprimat eliptic sau prea tehnic. Folosesc analogii și cuvinte simple, din bagajul strămoșesc, gen brad, brânză, viezure, Ana are mere, Barbu are pere. N-am dreptate. Bine, dar situația în drept aplicată la aia de fapt asta este. Ce așteptați să vă spun?  – Că am dreptate. – Păi încercați în altă parte. Aha! Sunt arogantă, incompetentă și rea. Eh, nimeni nu-i perfect.

3. Temă neutră, impersonală, de principiu. Interlocutorul are o opinie folcloric-mitologic larg mediatizată de a cărei subțirime și eroare mă prind (în caz că). Îmi permit (“nesăbuință” e numele meu) să-l aduc la realitate cu date, fapte (uneori de egală notorietate), plus petit exercițiu rațional. Sunt idioată. Bașca nu-i meseria/treaba mea, ce mă bag. Preț de cel puțin o secundă, mă dubitez:  oi fi idioată. După ce-mi revin (că-mi revin),  într-o zi bună râd și/sau ironizez. Într-o zi proastă, ori mă sperii, ori mă enervez. Ceea ce-mi cauzează.

4. Subiect axiomatic de tip: unu și cu unu fac doi. Interlocutorul este un filosof/intelectual diplomat (cu diplomă) noncoformist, creativ (se mândrește cu asta, plus e vanitos,narcisist) sau progresist. Calm, metodic, de nezdruncinat, omul nu e de acord: totul e relativ. Și aritmetica e relativă: conform ultimelor studii model outside- the- box- thinking (dincolo de limite, inovator) reiese că unu și cu unu în variantă de ultimă oră fac trei; în viitor e foarte posibil să facă cinci; au zis la televizor; a văzut un documentar; a citit pe internet; a publicat NYTimes, a scris și un laureat al premiului  Nobel. Plus dumnealui e creativ. Aici de regulă Citește restul acestei intrări »

Philadelphia versus Bastilia. America versus Franța. Două viziuni.

In Solutii on Iulie 13, 2013 at 10:36 pm

Să vă spun o poveste:

În luna iulie a fiecărui an, două mari națiuni și culturi își sărbătoresc ziua națională. America pe 4, Franța pe 14. Se știe. Din păcate, semnificația celor două date și amprenta lor istorică asupra întregii lumi se înțeleg mai puțin.

Simboluri și sărbători naționale

Prima națiune, cea americană, acum 237 de ani, pe 4 iulie dărâma niște ziduri mentale (politice, socio-culturale) și îmbrățișa independența pe bază de viață, libertate și căutarea fericirii individuale, sub autoritatea lui Dumnezeu. Toate acestea consemnate într-o declarație semnată la Philadelphia, în 1776: Declarația de Independență  față  de Imperiul Britanic a celor 13 colonii devenite astfel  Statele Unite ale Americii.

Asta consideră națiunea americană definitoriu pentru ea și aniversar, indiferent cine o conduce, mai mult sau mai puțin conform cu ideea. O chestiune de legitimitate și de principii morale proprii naturii umane,  limpede și magistral formulate.

A doua națiune, cea franceză, pe 14 iulie, 13 ani mai târziu, dărâma niște ziduri  de piatră – ale Bastiliei – și îmbrățișa demența revoluționară pe bază de egalitate, libertate și fraternitate (?) abstract-populist formulate, sub autoritatea toporului (ulterior rafinat în ghilotină), lepădându-se, cel puțin parțial, de morala divină.

Asta consideră națiunea franceză definitoriu pentru ea și aniversar. Declarația aferentă, de principii revoluționare, intitulată  Declarația drepturilor omului și cetățeanului, din august 1789, are un conținut subsecvent unor filosofii nu tocmai fericite (tip Jean Jacques Rousseau) și un rol secundar. Revolta maselor înfuriate – câteva zeci de mii, istoria zice că patru – împotriva zidurilor de piatră primează în plan spiritual. O chestiune de popularitate, mai puțin de legitimitate sau de principiu solid fundamentat moral și  natural. Pacat.

Este vorba până la urmă de Citește restul acestei intrări »

Tehnologia educației sau perspectivele noului mileniu. La români.

In intre ras si plans on Iulie 12, 2013 at 3:53 pm

Sau: Beethoven e tehnologic și e din Craiova.

Sunt momente în care mă gândesc dacă nu cumva e momentul să mă apuc serios de prășit, pescuit, vânătoare sau croșetat (avantaj bunica, ea a prins pension). Astea, activitățile cu capul par de domeniul trecutului îndepărtat, desuet.

Un moment de gen am avut azi:

M-au informat realizatorii emisiunii Aerobaza Kamikaze ( vineri, între 14.00 si 15.00 ora locală, la Radio Sport Total fm – pe internet aici http://www.sptfm.ro/stream/playlist.asx  sau, înregistrări pe site-ul revistei Kamikaze) că acum, în 2013, la bacalaureatul ăla criticat ca fiind prea ușor, avem câteva zeci de licee în care n-a promovat nimeni. Ba la câteva nici nu s-au mai înscris. Adică niciun elev, nada, niente, zero, deloc sau, altfel spus, “decât nimeni” ( vorba lu’ domnu’ ministru al educației  noului mileniu).

Printre ele, se disting ( prin titulatura într-un mare fel):

1.Liceul tehnologic special Beethoven din Craiova. Beethoven? Din Craiova?

2.Liceul tehnologic  Înălțarea Domnului din Slobozia. Mistic. Miracolul s-a înfăptuit: s-au înălțat peste bacalaureat, doișpe ani de școală în văzduh s-au risipit.

3.Liceul teoretic Socrates din Timișoara. Teoretic, nu oricum. Teoretic, Socrates a fost un filosof. Practic,  Socrates a fost un celebru fotbalist brazilian și doctor (de medicină, nu în drept ca Ponta) totodată. Părinții brazilieni au perspectivă și umor.

4.Și, crème de la crème a la Edgar ( Pisicile aristocrate, Aristocats, desen animat pentru cine nu  știe, că nu e fan Disney ca mine): Liceul particular Transilvania College the Cambridge International School din Cluj. Aur. Ăștia, vorba celor de la Aerobaza Kamikaze, pot spune că Citește restul acestei intrări »

Yes, we can. Iulie 2012- eșecul rațiunii. Da, putem uita sau nega

In Dubii on Iulie 1, 2013 at 12:33 am

Sau cum am pierdut în mai puțin de-o luna 22 de ani din viață, care acum s-au transformat în 23 și îi  comemorez. O comemorare deschisă și utilă  oricui, cred:

Yes, we can ( da, putem) este celebrul slogan electoral foarte chic-cool-entuziasmant al unui și mai cool personaj de peste ocean, foarte iubit în România.  Puteți afla singuri cine.  Aveți internet. Gugăliți și gata. Și n-ar strica, pentru că se leagă cu patologia noastră socială, desigur, la fel de chic și ea. E poate singura legătură actuală dintre noi și Occident (unele maladii se răspândesc ușor).

Da, putem ignora sau uita această realitate. Deși eu afirm în continuare că amnezia e o boală, nu o soluție, iar autosuficiența o completează de minune.

Căci tocmai pe acest sistem ( uitare și suficiență), iată, se dovedește că putem supraviețui, niciodată trăi în România care se zbate de generații să se elibereze din bezna minții și nu poate. Cât mai putem supraviețui așa e problematic. Dar ce contează? Au spus la televizor c-o să fie mai bine și asta primează. Acolo se scrie istoria națiunii, acolo se rescrie trecutul, se anihilează prezentul și se termină viitorul. Acolo se neagă cel mai eficient realitatea. Dar noi putem să nu băgam de seamă.  Yes, we can.

Iată, se dovedește că  putem uita sau nega ORICE. De exemplu ce importantă-i libertatea, dacă om fi știut vreodată. 

Sigur-sigur putem uita sau nega, din moment ce la numai o generație de când în România s-a murit pentru libertate ( 1989, 1990), în iulie 2012, națiunea ( peste jumătate) din indiferență sau inconștientă a-mbrățișat calea înapoi, spre lipsa ei. Iar anul asta s-a constatat că nu-i o întâmplare: 62% din tinerii între 18 și 35 de ani vor Egalitate, nu Libertate. Dacă o ținem tot așa, o vor avea: vor fi mai repede decât se așteaptă egal de proști, de abrutizați și de săraci, căci egal de deștepți, de luminați și de bogați nu se poate prin decret-lege și niciodată de fapt. Nu pentru că spun eu, ci pentru că Citește restul acestei intrări »