Traim in enclave mici, multe si amestecate

Imi lipseste acut sentimentul de apartenenta la comunitate si la natie. Nu vorbesc aici de patriotism, pentru ca nu am ajuns inca sa-mi urasc neamul si tara si nici n-as putea spune ca nu le mai iubesc deloc. Doar ca imi lipseste sentimentul de apartenenta la ele . Si ma indoiesc ca sunt singura care simte asa.

Sunt de acord ca romanul nu-i cea mai comunitara fiinta din lume. Iar cooperativa agricola de productie sau falansterul socialismului utopic n-au fost si nu sunt solutii de reunire a unui neam. Sunt de acord ca in istoria noastra moderna si contemporana prea des fracturata, n-am avut multe ocazii sa ne agregam social temeinic, pe baze solide, ca n-avem continuitate in comunitate. Sentimentele care ne unesc pe noi nu sunt dintre cele mai bune. De obicei au legatura cu ura sau cu satietatea. Cu faptul ca ne-am saturat ba de ceva, ba de cineva. Dar nu-i de ajuns.

In fine, explicatii exista multe pentru dezagregarea sau neagregarea noastra comunitara. Nici nu mai conteaza cate. Asta e starea de fapt a natiei noastre. Si totusi natiunea e formata din indivizi. Iar omul  e o fiinta gregara si are mare nevoie  de sentimentul de apartenenta la o comunitate.  Prin urmare cum ne descurcam sa traim fara acest sentiment?

Pai simplu: traim in enclave mici, multe, amestecate, haotic adunate si trecatoare. Adica teribil de dezradacinati si cam pe jumatate. Mi se pare mie ca acum, la noi, enclavele astea umane ( pentru ca evit sa le numesc “comunitati”) se formeaza prea conjunctural, haotic si superficial.

Si e firesc sa fie asa din moment ce, in afara de bani ( unica valoare vizibila care ne uneste sau ne desparte), nu mai avem nici o aspiratie comuna sanatoasa, nici un reper sau model de viata comun, stabil, moral si natural . Asta au reusit sa distruga cei 45 de ani de comunism coerent si  anti-uman si prelungirea lor de dupa: reperele corecte, naturale si  modelele de viata bune.  Nu spun comunism inuman, pentru ca inumane sunt

Amintiri despre tara mea

M-a intrebat recent un fost coleg de liceu care e cea mai frumoasa amintire pe care o am. Greu de spus. Am multe. Unele se pot povesti, altele nu. In plus, nu sunt nici pe departe la varsta la care sa traiesc din amintiri. Dar gandindu-ma putin, mi-a venit iute in minte una dintre cele mai frumoase experiente din viata mea:

Londra. Prima data!

Aveam 20 si un pic de anisori si era la inceputul anilor ’90. Nu fusesem niciodata intr-o tara occidentala. Cu un an inainte fratele meu daduse un concurs crancen ( peste 200 de candidati pentru 2 locuri) si plecase sa lucreze la BBC World Service, la Londra.  La cateva zile dupa ce a ajuns la Londra m-a sunat si mi-a spus atat:  – Sora mea, trebuie sa vii aici. E…fara cuvinte. Asa ca am strans bani un an pentru biletul de avion ( eram studenta si saraca pe vremea aia, iar la TAROM biletul de Londra era 600 dolari americani cu reducere! pentru studenti si pensionari) si in iarna urmatoare, in decembrie …am plecat.

Era zborul TAROM de seara.  British Airways inca nu avea curse directe Bucuresti-Londra. Decola pe la 6 seara. Afara era o bezna crancena si tin sa subliniez ca Luxten nu avea contract cu primaria pentru iluminarea publica a capitalei; asta s-a intamplat in anii urmatori. Pe atunci, cand veneam noaptea de la petrecerile studentesti, mergeam pe mijlocul strazii ca sa nu ne rupem gatul de intuneric ce era. Inca nu stiam cum e sa ai lumina noaptea pe strazi. Iar aeroportul Otopeni arata ca o autogara decrepita, murdara si cu un singur terminal. Greu de imaginat, stiu, pentru cei mai tineri.

In fine , ma urc in avion. Boeing 737. Lux! Pana atunci nu ma dadusem decat cu AN24 prin tara ( un fel de autobuz cu aripi care se dezmembra zgomotos in zbor). Dupa decolare m-am uitam pe fereastra incercand sa disting ceva. Nimic. Bezna totala. Asa a continuat  zborul pe deasupra Romaniei, ca printr-un fel de gaura neagra,  pana cand am inceput sa survolam Europa – pentru ca noi pe atunci eram …altceva. De abia dupa Ungaria

Dumnezeu nu ne uraste

“Dumnezeu nu ne uraste Harry. Daca ne-ar fi urat nu ne facea atat de curajosi in inima noastra”

E una dintre cele mai frumoase replici de film pe care le-am auzit vreodata. E rostita intr-un dialog de seara, pe o banca, intre doi barbati, ambii cu inimile frante de suferinte reale si adanci, unul mai in varsta – Harry ( Morgan Freeman), celalalt mai tanar – Bradley (Greg Kinnear). Primul e aproape invins si crede ca Dumnezeu ne uraste pentru ca altfel n-ar ingadui atata suferinta sufleteasca. Celalalt, Bradley, ii da linistit replica de mai sus. Filmul se numeste Feast of love ( Festinul/sarbatoarea dragostei/2007) si are unul dintre cele mai frumoase scenarii  urmarite de mine pana acum. E deopotriva trist si optimist. Exact ca viata. E chiar un festin al dragostei si al vindecarii sufletesti. Merita vazut. Si cu asta ma opresc, pentru ca n-am de gand sa scriu o cronica de film.

Totusi, replica asta m-a facut sa ma gandesc la niste lucruri importante si caraghioase laolalta. Pentru ca omu-i o fiinta  tare caraghioasa deseori.

In primul rand mi-am dat seama cata nevoie aveam sa o aud (replica). Si sa nu indrazneasca nimeni sa-mi spuna ca niciodata in viata nu s-a simtit invins si oarecum abandonat sau in razboi cu Dumnezeu . Mie mi s-a-ntamplat de multe ori. Dar n-a durat. Probabil ca daca mi-ar fi dat cineva  replica asta, ar fi durat si mai putin.

Apoi, m-a facut sa ma gandesc la relatia aparte si mai mult sau mai putin liber asumata pe care fiecare dintre noi o are cu divinitatea. Cu Proiectantul Suprem. Si presupun ca trebuie sa fie foarte diferita. Eu una, in clipele de fericire si de echilibru, ma simt binecuvantata, insotita si protejata de divinitate si de ingerii mei. In cele de nefericire acuta, ma simt abandonata. Nu stiu daca asa stau lucrurile si cu altii. Poate ca da, poate ca nu. Dar mecanismul asta ma face sa cred ca, pana la urma, in nefericire nu divinitatea ma abandoneaza pe mine, ci probabil, mai mult ca sigur de fapt, eu pe ea. Si uite asa am inteles  la un moment dat in viata,

Destramarea noastra interioara (II). O solutie.

Partea a II-a: Decalogul prescurtat – viata insasi

Ce-i de facut impotriva destramarii noastre interioare – personale si ca societate?

Pai citeam recent un articol al unui reputat jurnalist american, Denis Prager, care foarte simplu si coerent demonstra (referindu-se la declinul societatii americane) ca nu trebuie sa inventam nimic: singura solutie pentru a produce raiul pe pamant e veche de 3000 de ani si este chiar decalogul – cele zece porunci biblice. Poate am sa revin la articolul omului altadata. Nu acum. Si asta in primul rand pentru ca, desi sunt perfect de acord cu el, mi se pare  nerealist ca intr-o societate amnezica – asa, ca a noastra – decalogul biblic sa poata fi reimplementat complet si dintr-odata.  S-a pierdut cam demult.  45 de ani de comunism la asta au lucrat; si urmatorii 20 nu i-au contracarat. Oricum, in anul 2011, decalogul biblic trebuie aplicat cu talent moral ( vorba lui Andrei Plesu), adica adaptat la realitatile vremii. Noi suntem inca departe de a putea face asa ceva. Cu o biserica schioapa ca un inger decazut si o educatie in declin vertiginos, nici n-avem cum pentru moment..

Trebuie deci s-o luam metodic, treptat si ceva mai usor, mai pe intelesul si puterea tuturor. Ne trebuie deci nu zece, ci macar una sau doua reguli sacre, pe care sa le trasmitem si explicam din om in om si carora pentru inceput sa ne supunem ca unui adevar poruncitor.

Adevar poruncitor…imi place teribil vorba asta si nu-mi apartine. Ii apartine lui Antoine de Saint-Exupery. Sa ma iertati ca ma intorc periodic la el, dar gasesc multe similitudini intre Franta despre care scria el atunci – o Franta in plin razboi si destramare –  si Romania mea de azi, aflata intr-un alt fel de razboi, mocnit si mult mai personal. Dar ma gandesc ca poate, la fel ca lui atunci, si noua acum, ne trebuie aceleasi lucruri ca sa supravietuim si sa iesim invingatori.

Sa ma explic:

Destramarea noastra interioara (I).

Partea I: Destramarea

Nu vreau sa numar in minte de cate ori am crezut ca mi se destrama viata si eu odata cu ea. Cred ca oricine, oriunde, in orice vremuri si in orice lume, simte macar o data in viata asa. Simptomele sunt previzibile si  cred ca la fel la toata lumea: perspectiva devine inacceptabila, scurgerea timpului nu mai are rost, parca-ti trage cineva aerul din piept si nu mai gasesti nici putere si nici motiv sa respiri. E ca un atac de cord nedetectabil de aparate. Se intampla cand iti moare un copil sau cineva foarte drag. Cand se rupe un legamant despre care ai crezut sau ai sperat ca e pe viata ( o prietenie, o iubire, o casnicie). Sau, uneori, la cei mai fragili, mai profunzi sau mai idealisti, cand se destrama visele, planurile, principiile sau idealurile, adica temelia lor spirituala. In oricare din momentele astea sentimentul e ca te raresti ca o tesatura obosita si te faci bucati.

Acum am perceptia stranie ca acelasi lucru se intampla cu lumea. Cu lumea noastra, romaneasca, parca mai mult. La noi parca fenomenul e mai vizibil si mai acut. Categoric, e pentru ca suntem ceva mai ruinati ca societate decat altii (ne compar aici cu Occidentul); s-ar putea sa fie un defect de fabricatie al neamului nostru; n-avem stofa buna, cum se spune. Sau , dimpotriva, poate ca uzura la care am fost supusi e prea multa si prea mare si orice “stofa”, oricat de buna, in conditiile astea s-ar fi uzat.

Oricum, lumea noastra romaneasca e in plina destramare interioara, nu doar exterioara.  Si noi odata cu ea. Se pierd intelesuri si cele putine care au ramas parca nu se mai potrivesc nici ele cu noi si nici noi cu ele. Nu-s sociolog, politolog si nici psiholog. Ce scriu eu acum sunt constatari personale bazate pe observatie. Si le scriu pentru ca imi dau o neliniste interioara continua si constiinta vaga si neclar formulata a faptului ca trebuie sa fac cumva, ceva, sa ma opun la destramarea a ce e bun ( ce a mai ramas, in fine) si vad ca se pierde sub ochii mei.

Ca Bruce Willis in Die Hard…

In patria noastra, daca vrei sa rezolvi ceva, orice, oricat de marunt,  trebuie sa fii tare ca piatra si iute ca sageata, ca altfel se rezolva fix la anu’ si in multi ani, ( in ultima vreme am inceput sa vad cu alti ochi folclorul romanesc si aplicatiile lui moderne). N-ai alternativa. Pentru cele mai simple solicitari si drepturi trebuie sa devii un fel de Bruce Willis in Die hard.

Da’ si daca-ti iese… Apoi nimic si nici unde nu te mai doboara! Probabil ca de aia se acomodeaza cu atata succes romanii nostri in strainatate:  tarele si neajunsurile societatilor occidentale li se par floare la ureche pe langa supravietuirea cotidiana pe plaiul romanesc. Prin comparatie, occidentul e sedativ, superofertant  si  mult mai comod organizat.

Impartaseam cu un amic aseara din  experientele noastre romanesti cu banca. Institutie indispensabila, dar nociva pentru sanatate. Si in cazul meu, si in al lui, “incidentele de incasari si plati” degenereaza inevitabil ori intr-o serie de vorbe grele ( pe care mi-e rusine sa le reproduc), ori cel putin in niste lupte libere de idei, cel putin de nivel olimpic . In alte tari ne-ar fi arestat demult dupa primele doua propozitii din dezbaterile noastre cu functionarii bancari. Dar  pe ei sigur nu i-ar fi angajat nimeni intr-o asemenea institutie. Cel mult i-ar fi trimis la scoala ajutatoare de retarzi mental.

Sigur ca, finalmente, tot noi castigam. Suntem caliti si antrenati. Insa cu coronarele nitel stramtate. Nu-i usor. Dar la noi altfel nu se poate.

Am multe asemenea istorii  tragi-comice de povestit. Azi ma opresc doar la una.

Bunaoara, la sucursala BCR – centrala, amicul meu ( Popescu sa-i zicem, ca nu dau nume) e un personaj deja notoriu, insa de temut. Asta din cauza unui incident de acum cativa ani cand incerca bietul de el sa isi plateasca o rata la casa. Incidentul mi-a fost redat in amanunt de o  persoana care l-a insotit atunci.

Ce-i de facut cu iubirea nefolosita…

Cand ploua sunt oarecum trista sau cel putin melancolic – meditativa. Nu-mi place ploaia. Sunt o fiinta solara. Asa ca uneori, ca sa-mi mai treaca norii mei, in loc sa-i indispun pe ceilalti, ma pun pe scris si pe gandit. Chiar asa. O fac pe dos decat ar fi normal: intai scriu si dupa aia incep sa curga gandurile. Si evident, asta se vede imediat, deci trebuie sa sterg si s-o iau de la capat. Nici nu mai are importanta ce am scris initial (acu’ ploua in capul meu) pentru ca finalmente m-am oprit la gandul asta: cata iubire nefolosita o fi  primprejur, prin neamul meu si ce Dumnezeu e de facut cu ea?

La prima parte a  intrebarii raspunsul simplu: e multa, foarte multa iubire nefolosita. E o evidenta logica. E de ajuns sa contempli putin fetele posomorate ale oamenilor si cum ne purtam unii cu altii si te lamuresti.

Si totusi nimeni nu se naste fundamental neiubitor, posac sau agresiv( decat daca-i grav bolnav psihic). Daca iubeste, omul, indiferent cate necazuri are, e ceva mai pasnic si mai senin. Ca doar nu suntem in razboi si nu traim apocalipsa ultima ( modelul cinematografic). Presupun ca pana si atunci se mai gasesc unii care sa  fie blanzi si iubitori cu semenii lor. Sunt probabil cei care au trait cu iubire de oameni in suflet si care prefera sa infrunte moartea tot iubind.  Problema e ca oamenii cand spun “iubire” se gandesc direct si restrictiv la cea romantica si sexuala.  Eu nu vorbesc aici DOAR de aceasta varianta ( foarte importanta de altfel), ci ma refer  la toate felurile de iubire. Pentru ca iubirea e polivalenta si policalificata. Si impresia mea ( poate ma insel) e ca noi am uitat sau nici n-am stiut vreodata asta.

Sigur am uitat. Cred ca asta se intampla pentru ca e ceva ce ne lipseste noua, romanilor,  cu desavarsire : fina si traditionala educatie sentimentala. Empatia. Inteligenta emotionala ( zic psihologii). Intelegerea sentimentelor altora. Educatia sentimentala e cea care ar trebui sa ne invete ca putem si e sanatos sa iubim in mai multe feluri.

Viața, libertatea și căutarea fericirii – drepturi inalienabile ale oricărui om

 Nu sunt o admiratoare fanatică a culturii și civilizației americane, ci una lucidă. De aceea trebuie să le recunosc meritele și contribuția incontestabilă la evoluția și progresul real, democratic, al omenirii. Sigur, sunt unele lucruri nocive și aberante pe care le-am preluat de la ei; de exemplu corectitudinea politică sau actuala criză economică mondială, care însă nu se datorează poporului american, ci unora dintre liderii greșit orientați ai lumii lor politice și financiare, disprețului lor față de lege și vechile principii, cele pe care s-a fondat națiunea americană (mă refer la marxiștii rebotezati sub nume de liberali sau progresisti, cei de la vârful partidului democrat al lui Hillary  și Barack … Hussein Obama, împreună cu suținătorii lor, mai mult sau mai puțin celebri sau bogați). De asta simt nevoia acum să reamintesc: datorăm totuși multe națiunii americane. Și vom mai datora, sper să nu moară. Fondatorilor ei le datorăm, printre altele,  următorul principiul de viață :

“We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.”

“ Considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente prin ele însele, că toți oamenii sunt creați egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se află Viața, Libertatea și căutarea Fericirii” (Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii față  de Marea Britanie, 4 Iulie 1776).

Autorul Declarației este Thomas Jefferson (devenit ulterior al treilea președinte american) și acest al doilea paragraf este considerat a fi una dintre cele mai importante fraze scrise în limba engleză și-n istoria americană. Iar eu personal nu pot decât să fiu de acord. Dacă ar fi după mine, fraza asta ar trebui predată și învățată în școli, sau chiar de la grădiniță, pe dinafară, la fel cum îi învățam pe copii Tatăl nostru. Pentru că exprimă un adevăr atât de simplu și de evident prin el însuși, și totuși prea des ignorat: că primele și cele mai importante drepturi ale oricărui om sunt Viața, Libertatea și Cel de a-și caută fericirea personal, individual. Că  NU

Nu-i totul gri…

Am un prieten bun în devenire. Cred. Sper! Eu așa îmi doresc. E scump la vorbă, parcimonios și atent în exprimare. Cel puțin cu mine. Nici nu poate fi altfel săracu’: el are multe de făcut, iar eu sunt cam vorbăreață. Categoric vorbesc mai mult decât el. Vorbesc și singură câteodată. Har Domnului că nu vorbesc în somn!

Cu el îmi vine să vorbesc tot timpul pentru că… de fapt mie îmi place să-l ascult. Mă-ntreb dacă el știe asta?! Cred că nu. E vina mea că nu l-am lămurit până acum. Are obiceiul bun de a gândi înainte de a spune ceva . O calitate rară :), mai ales în ziua de azi. Iar când vorbește sau scrie, o face plăcut, liniștitor,  în cuvinte puține, dar destule și necesare, toate cu sens și cu rost. Încerc să mi-l imaginez vorbind degeaba și nu pot. Încerc să-l fac să vorbească mai mult ( aș vrea eu!) și nu reușesc. E și încăpățânat pe deasupra. De aia însă merită stârnit și tratat atent. Fie vorba-ntre noi, mi-ar plăcea să fiu o gâză mică și silențioasă, un fluture de exemplu, să mă strecor în mintea lui,  doar să privesc și să ascult. Mi-ar plăcea să fiu o pisică pufoasă și să mă bag în sufletul lui să torc. Dar cum nu pot, mă dau de ceasul morții să-l stârnesc măcar din când în când.

Ca să nu-l obosesc sau supăr ( îl tratez cu grijă, că-i prețios) ,  de cele mai multe ori tac și-i scriu. Mult. Proporțional cu nevoia mea de a-l asculta. Și de a împarți cu el. Și bune și rele.

Așa am făcut o dată, astă primăvară, când eram tare supărată pe viață. Eram undeva între Xanax și suicid. Glumesc. Pentru că iubesc viața, iar Xanax am luat o singură dată, când eram grav bolnavă și mă tratam cu mult cortizon. Iar rezultatul a fost un pic straniu: am dormit circa două zile pe mine și o săptămâna am râs degeaba din orice, de i-am speriat pe toți. Așa că am renunțat să mai iau vreodată Xanax și mi-am tratat anxietățile cortizonice cu răbdare și cu ceai de tei combinat cu vin ( sedativ leac; parol!).

Cum spuneam, eram foarte necăjita. Și nu mai știam ce să fac, de ce să mă agăț , ca să nu mai fiu.

Temă pentru guvernanții noștri

Pe 20 Ianuarie 1961, cu ocazia ceremoniei de investitură în funcția de președinte al SUA, John F. Kennedy rostea unul dintre cele mai celebre discursuri motivaționale și inspiraționale ale sale. Se încheia așa:

“Așadar confrați americani: nu întrebați ce poate țara să facă pentru voi – întrebați ce puteți face voi pentru țară. […]  În încheiere, fie că sunteți cetățeni ai Americii sau cetățeni ai lumii, cereți de la noi aceleași standarde înalte de tărie și sacrificiu pe care le cerem noi de la voi. Cu o conștiință curată ca unică recompensă certă, cu istoria ca ultim judecător al faptelor noastre, lăsați-ne să mergem mai departe ca să conducem țara pe care o iubim, cerând binecuvântarea Lui și ajutorul Lui, dar știind că aici pe pământ lucrarea lui Dumnezeu trebuie să fie cu adevărat a noastră.”

(“And so, my fellow Americans: ask not what your country can do for you – ask what you can do for your country. […]
Finally, whether you are citizens of America or citizens of the world, ask of us the same high standards of strength and sacrifice which we ask of you. With a good conscience our only sure reward, with history the final judge of our deeds, let us go forth to lead the land we love, asking His blessing and His help, but knowing that here on earth God’s work must truly be our own.”)

 Nu știu cine i l-a scris și care a fost exact contribuția președintelui Kennedy  la redactarea lui, dar a rămas un discurs istoric, de referință. Pentru că este. Pentru că are miez. Astea nu sunt doar vorbe goale pentru sedus mase. Ci conține un dens și necesar adevăr politic.  Și un principiu – deziderat de guvernare, de relație guvernanți – cetățeni-Dumnezeu extrem de sănătos.

Miezul bun al semenilor mei. Varianta de recuperare: Micul print.

De ceva vreme, prea des si intr-atat sunt de coplesita de realitatea urata a celor din jur, incat  sunt in pericol de a-mi pierde sufletul si reperele lui bune. Cand nimeni nu mi le mai poate reda ( si uneori chiar nimeni nu mai poate) , ma intorc si recitesc scrieri care odata mi-au placut pana la lacrimi sau macar mi s-au intiparit durabil in minte ca recuperatoare de suflet. Imi vine sa rad: mi-au placut de la prima lectura, pe unele chiar le-am “devorat” , cu toate astea mintea mea nu mai stie exact motivul.  Amintirea e vaga. Se cere deci  reimprospatata.

Nu sunt metodica in lecturile mele. N-am fost niciodata. Sunt condusa mai degraba de intuitie si de nevoi. Asa ca citesc haotic. Acum vroiam doar sa-mi amintesc ce ziceau unii ganditori profesionisti ( filosofi adica) despre ce ma intereseaza pe mine: miezul bun al omului, sufletul, prietenia, iubirea , onestitatea, ca sa pricep unde s-au dus si cum ar putea fi salvate. Nu insist asupra revelatiilor sau confirmarilor personale, intai pentru ca nu sunt filosoafa si n-as fi in stare sa le exprim metodic ori sa le impartasesc corect. Si apoi, pentru ca nu exercitiul abstract al mintii a fost cel de care aveam nevoie sau care mi-a adus linistea si clarificarile necesare, ci vorbele care mi-au atins  inima. De fapt de asta m-am intors la scrierile astea. Ciudat lucru relatia cuvant – inima.  Exista anumite insiruiri de cuvinte care, dincolo de intelesul magnific, peren, au muzica lor proprie asa de frumoasa ca-ti muta inima din loc. Sau, si mai bine, ti-o trezesc.

Asa mi s-a intamplat ca, recitind lucruri, din aproape in aproape, sa ajung pana la urma la “Micul print” a lui Saint Exupery.

Inerția noastră cea de toate zilele

Oricât de bine ai stăpâni arta exprimării prin cuvinte ( iar eu mai am) e greu să formulezi coerent gânduri și impresii, mai ales când ele te sperie și se bat cap în cap. Mă aflu așadar într-o oarecare dificultate de a exprima câteva gânduri contradictorii și o întrebare care mă bântuie :

De ce e neamul meu inert la vremuri grele, dar agresiv pe timp de pace?

 Îmi aduc aminte că în copilărie și  adolescență, ( le-am prins pe amândouă sub regimul Ceaușescu)  mă uluia și nu înțelegeam  acceptarea fără limite , de către aproape toți românii,  a ororii de viață pe care o trăiam. Pentru că asta era, în ciuda faptului că unii i-am supraviețuit decent: o oroare.   Lipseau aproape complet din viața noastră câteva atribute esențiale: libertatea, responsabilitatea și demnitatea. Erau, deci, vremuri de mare restriște. Și totuși,  neamul, cu foarte puține excepții, era inert, paralizat.

Exercițiu și demonstrație. Limba noastră.

Îmi place limba mea română.  Îmi place să mă joc  și să mă împrietenesc toată vremea cu ea. Constat însă că, din păcate, românilor mei nu le mai place. O folosesc urât, incorect și dușmănos. Asta e rău și mă sperie. Ba chiar mă doare. Pentru că și așa puține lucruri și aspirații bune, frumoase, ne mai unesc…

Primul lucru care îmi vine în minte că mă unește cu România și cu românii mei – de cu mult înainte de a pricepe ce e o țară și o națiune – e LIMBA. Limba în care am învățat să cer iubire și mâncare de la mama. Când mi-era foame ba de una, ba de cealaltă. Limba în care am învățat să mă bucur și să mă cert. Limba în care mi-am articulat prima ofertă de iubire( cred că tot pentru mama a fost) și prima furie de pui de om.  Limba în care am rostit primul de ce. Prima limbă în care am învățat să ființez și să trăiesc.

Aud prea des români de-ai mei spunând că limba noastră e urâtă. Și mi se rupe inima-n bucăți. Pentru că e ca și cum și-ar tăia singuri și nesiliți de nimeni o mână și-un picior. Adică rădăcina care-i leagă de locul nașterii lor, de casă, de familie, de prieteni, de iubit, iubită, de școală, de profesie și, în general, de ei înșiși și de toată viața lor. E limba în care li se leagă gândurile-n minte, limba în care se formulează sufletul lor. Păi cum să-ți formulezi frumos și coerent inima și mintea, într-o limbă pe care n-o stăpânești și în care, în consecință, habar n-ai cum să construiești?

Nostalgia gresita a copilariei

Nostalgia gresita a copilariei e una dintre nedumeririle mele constante. Ar trebui cumva schimbata . Ma tot gandesc ( pentru ca sunt convinsa ca se poate), insa nu prea stiu cum.

Dintotdeauna, in jurul meu, oamenii isi regreta  intens si foarte vocal copilaria.

Si atunci, fireste, imi vine sa-i intreb de ce. Raspunsul e, in esenta, cam acelasi: “A fost cea mai fericita perioada din viata mea ( oare?). Atunci nu aveam nici un fel de  griji.”

La asa raspuns, eu ma cam uit lung si ma iau incetisor la intrebari. Ma intreb intai daca intr-adevar n-aveau nici o grija; spre exemplu scoala, tot felul de interdictii sau indatoriri pe care sigur le aveam cu totii cand eram copii. Apoi ma intreb daca in copilaria lor aveau nemultumiri, daca plangeau, daca erau certati cu parintii, cati prieteni buni aveau, cate frustrari si frici, daca se simteau destul de iubiti, intelesi si ocrotiti si, finalmente, daca nu cumva isi doreau sa se faca mai repede mari. Ba da. Sigur ca vroiau.

Daca pe aceeasi nostalgici ii rog sa-mi povesteasca niste momente fericite din copilaria lor, iar dam in nedumerire. Teoretic, daca tot a fost asa de fericita, ar trebui  sa nu se mai opreasca din povestit. Mai ceva ca Ion Creanga. Ca doar fericirea nu se uita asa usor. In loc de asta insa, imi istorisesc eliptic aceleasi doua-trei nazbatii si intamplari, cateva senzatii (un miros, o imagine), dupa care…revin la prima zicere un pic cosmetizata: “atunci aveam mult mai putine griji”. Aha! La prima retrospectiva nu aveau nici una. La a doua aveau mai putine . La a treia de abia mai pot produce trei amintiri. Si atunci de ce isi doresc oamenii mari din jurul meu sa fie iar copii?

Cu siguranta pentru ca sunt amnezici . Isi cosmetizeaza creativ copilaria. Pentru ca probabil acum sunt  si mai nefericiti. Pentru ca tare nefericit trebuie sa fii ca sa-ti regreti amar copilaria.

Nu ma refer aici la momentele  cand suntem coplesiti de probleme si ademeniti de abandon , cand ne dorim ca macar pentru o zi sau pentru o saptamana sa ne usureze cineva, cumva, de toata greutatea care ne apasa.  Nici la nostalgia duioasa si fireasca a adultului pus in fata trasnailor unui copil. Ci la o nostalgie continua si repetitiva a copilariei. La dorinta de intoarcere in timp. Care pe unii chiar ii face sa se intoarca; intr-un mod destul de ridicol si de curios ( haine nepotrivit de tineresti si comportamente pe masura).

Si nu pricep : de ce mi-as dori eu de buna voie sa dau in mintea copiilor? Ca eu cel putin ( nu stiu altii), prea multa minte n-aveam cand eram copil.  Iar mintea, daca ramane intreaga si nu e macinata de boala, ar trebui sa nu-si doreasca sa se intoarca in trecutul ei. Si inima, daca e curata si plina de iubire, asa ar trebui sa ramana pana la sfarsit.  Deci impreuna, mintea si inima, ar trebui sa se simta mai bine in miezul vietii sau catre amurg. Cu conditia sa fi evoluat.

Ei uite ca nu-i asa. Sau e, dar foarte rar. Prea multi adulti din jurul meu regreta sincer ca nu mai sunt copii. Si, cu timpul, am inceput sa inteleg de ce.

In primul rand pentru ca in cultura noastra social-religioasa, circula mitul ca dupa copilarie s-a zis cu fericirea. Asa suntem invatati: ca viata adulta e grea si plina de suferinte. Nu suntem invatati ca  e pretioasa si poate fi si frumoasa deseori. Cat anume de frumoasa depinzand doar de ochii cu care o privim noi.

Dupa aia urmeaza adolescenta, tineretea si maturitatea. Care aduc cu ele  mai multe responsabilitati. De fapt la asta se refera oamenii cand spun ca in copilarie nu aveau griji: la responsabilitati. Si responsabilitatile sunt ( asa ni se spune vaicaricios) o povara si o corvoada. Nimeni nu ne invata ca responsabilitatea e un lucru necesar si bun, care te face puternic, autonom, implinit si util . Desigur, cu o singura conditie: sa ti-o asumi cum se cade, dupa puterile tale si constient. Ori asta ar trebui sa invete  fiecare:  ce poate si ce nu-si poate asuma si de ce.  Sa faca alegeri potrivite, ca un spirit liber,  in acord cu fiinta lui. Sa treaca prin viata autentic si onest. Asa cum a fost creat si cum este.

Asta nu se intampla mai deloc pe la noi . Pentru ca nu suntem crescuti sa fim liberi si autentici. Parintii ne-au impus reguli sau interdictii neexplicate  ( asa au fost crescuti si ei), carora unii copii s-au supus fara sa cracneasca sau impotriva carora altii s-au revoltat fara sa stie de ce. Societatea ne-a strivit la fel si si-a impus vointa ( deseori stramba) asupra noastra fara destule explicatii si ratiuni  benefice pentru noi.

Iar biserica? Daca n-ar fi trist, as rade. Pai biserica  ne-a creat unele dintre cele mai gresite reflexe. Si mai pretinde ca e casa lui Dumnezeu…

Intai ne-a invatat FRICA de Dumnezeu in detrimentul iubirii pentru Divinitate. A imaginat un iad terifiant si fantastic (fara sa il cunoasca sau inteleaga pe cel real) si ne-a inspaimantat cu el. Ne-a invatat sa veneram SUFERINTA SI SACRIFICIUL, asezand pe cruce – simbol stravechi al vietii si imortalitatii – un Isus chinuit, slab si muribund, nu un Isus senin, bun,  drept, iubitor, curajos, puternic si intelept. Ne-a invatat ca TOTI NE NASTEM IN SI DIN PACAT. A separat adica ideologic iubirea buna, sufleteasca, spirituala,  de cea trupeasca si  naturala.  A decis in numele nostru ca iubirea platonica e curata, iubirea sexuala e murdara, deci un pacat. Cu alte cuvinte ne-a separat mental trupul de inima si pe noi de Dumnezeu. Si, PARADOXAL, vrea sa credem ca Dumnezeu e iubirea, ca e peste tot si in noi!! Cum ramane atunci cu miracolul conceptiei? Lipsea cumva de acolo Dumnezeu? Dar cu Dumnezeul razbunator care e in ceruri si deasupra noastra, nu pretutindeni si nici in noi? Dar cu frica de El? De ce mi-ar fi mie frica de ceva care e partea buna din mine si care ma iubeste oricum? De ce trebuie sa ma unesc cu Dumnezeu numai dupa moarte si de abia dupa aia sa ma inalt la el? De ce nu mai devreme? De ce nu in timpul vietii ?

Pai sa se hotarasca odata !  Biserica adica. Si daca se poate, inainte de a ne bulversa chiar pe toti; sa se hotarasca odata daca intr-adevar are sau n-are legatura cu Dumnezeu. Pentru ca la cate greseli spirituale si crime odioase au facut bisericile ( nu doar a noastra) in numele lui Dumnezeu, ar cam fi timpul sa se regrupeze si sa se regandeasca, sa puna deoparte politica, dogmele si ritualirile sterile, puterea asupra sufletelor noastre (PUTEREA care asa de mult le place!), sa renunte la simbolistica gresita (numai la cea gresita, nu la toata) si sa iasa din limitele spirituale inguste in care a intepenit. Sa ne invete sau, daca nu poate, sa ne lase odata sa ne eliberam, sa evoluam si sa ne responsabilizam spiritual noi. Ca pentru moment  nu ne lasa.

Eu refuz sa-mi fie frica de Dumnezeu. Prefer sa ma simt responsabila fata de El. Prefer sa-l caut inauntru si in afara, sa incerc sa ma unesc cu el  in iubire si bunatate – pentru ca Asta-i Dumnezeu –  ori de cate ori  pot.

Omul face si el ce poate. Eu refuz sa ma pedepsesc  facand cine stie ce penitenta anacronica si formala  si sa ma autoflagelez cand gresesc si nu pot trai frumos. Prefer sa-mi asum greseala, sa mi-o iert si sa caut sa o repar – daca e reparabila. Refuz sa-mi sacrific fericirea mea pentru a altora; prefer sa o raspandesc si sa o impart cu ei. Refuz sa sacrific orice e bun si frumos in numele iubirii pentru oricine ! Iubirea nu cere sacrificii ! Ci impune doar un necesar, curajos si voluntar efort. Eforturile si renuntarile facute in numele iubirii pentru altul, eu nu le-as considera sacrificii, daca sunt bine gandite si liber oferite.  Caci altfel? N-aduc decat suferinta, frustrare si n-au nici un fel de rost.

Asta ar trebui sa ne invete de mici  biserica, familia si societatea. Sa gandim liber si sa fim loiali inimii noastre; sa fim  responsabili si fericiti.

Nu se intampla asa. De aia, oamenii, nefericiti si nedumeriti in sinea lor, ajung sa-si regrete copilaria. Si unii ( care isi permit) sa mearga la psihoterapie. Pai cum sa nu fie nedumeriti? Au  facut (cei mai multi), cuminti, cam tot ce li s-a aratat ca model de viata. Iar in lumea noastra, modelul e ca fericirea e rara, scurta si trecatoare, sau, mai degraba, refren  de povesti si de basme!

Si totusi nu e. Si se poate ( fericirea), fara sa inventam nimic. Trebuie doar sa ne intoarcem la ce au incercat sa ne invete mai demult altii, mai liberi cugetatori si mai intelepti decat noi. Viata, Libertatea si Cautarea Fericirii (Life, Liberty and the pursuit of Happiness – Declaration of Independence – United States  1776) – va aduceti aminte? Sunt drepturile noastre naturale. Ar trebui, cu perseverenta , ba chiar cu incapatanare, sa ni le valorificam. Inca n-o facem.

De aia isi regreta oamenii copilaria. Pentru ca sunt educati sa creada ca fericirea, vietile si iubirile fericite  se intampla doar in basme. Sau nici acolo .

Cred ca e timpul sa ne schimbam viziunea asupra vietii. A vietii noastre. Numai atunci vom inceta sa ne mai regretam copilaria  si vom trai prezentul, la orice varsta, ceva mai fericiti . Poate ca nu in fiecare zi, dar mai des si fara regrete, ca-n putinele povesti bune,  senine si cu oarecare sens.

Nu stiu voi cum sunteti si ce regrete ati adunat in viata, dar mie sigur nu-mi mai trebuie  sa mi se  spuna cum sa NU-mi fie viitorul, cum sa NU-mi traiesc viata , cum sa NU gandesc cu capul meu si ce N-AM VOIE sa simt. Pentru ca eu asa mi-am trait copilaria. Intr-o lume stramta si plina de obligatii si interdictii  impotriva firii si de neinteles. Asa ca eu una? Ma lipsesc fara probleme de asa vremuri si de asa lume. Si nu mai vreau deloc si niciodata s-o iau de la capat si sa mai fiu copil.

.

Meritocrația și fair play-ul.

Personal găsesc teribil de reconfortantă prezența lângă mine a unuia mai deștept, mai moral și mai bun la suflet. Pentru mine asta înseamnă că am pe mintea și pe caracterul/ moralitatea cui mă sprijini când sunt în derivă. Și asta îmi dă o grozavă senzație de siguranță – senzație pe care o încerc rar și lângă puțini. Se pare că societatea noastră e suprapopulată cu indivizi mediocri, îngâmfați și autosuficienți care adoră să fie mai degrabă  ” regi peste proști, decât ultimii dintre deștepți ” și nu-i privesc deloc cu ochi buni pe cei care-i surclasează. Desigur, ca atitudine nu-i nimic nou sub soare și ține strict de natura umană. Mediocritatea pizmuiește elitele și asta-i de când lumea. Fair play-ul e  o raritate, recunoașterea valorii celuilalt fiind o chestiune de caracter și de educație.

Doar că la noi domnia mediocrității e fenomen de masă. În ierarhia socială românească mediocritățile s-au instalat confortabil la vârf, iar elitele autentice la coadă. Și nu mă refer doar la mediul politic, ci la toate

Putina duiosie cu Pablo Neruda

Cati dintre voi i-ati citit, trimis, dedicat sau scris o poezie de dragoste iubitului/iubitei voastre? Dar cati dintre voi ati citit o poezie de dragoste sau ati iubit cu adevarat? Nu-i nici o rusine daca nu vi s-a intamplat pana acum. As zice doar ca e pacat sa nu vi se intample niciodata.

Sa fie clar: nu sunt si n-am fost niciodata o mare consumatoare de poezie. Nu stiu sa explic de ce, dar mintea si inima mea gasesc mai multa poezie in proza, in natura, in muzica , ba chiar in realitatea omeneasca uneori.

Si totusi, exista un anumit fel de poezie simpla si universal emotionanta pe care ar fi pacat sa o ratam. Iata o mostra

Barcelona….

Vara asta n-am avut vacanta. Asa ca ma tin cu firea si ma hranesc din amintiri. Azi am ales Barcelona.

Mare, soare, palmieri, bulevarde largi, oameni veseli, relaxati si vorbareti, Gaudi, fructe de mare, Dali, teleferic peste mare, Corte Ingles, jamon serrano, fantani dansaretze, Camp Nou ( FC Barcelona), Palau de la musica catalana, sangria, Sagrada Familia , cluburi, restaurante, Puerto Olimpico, plaja, Bari Gotic, Barceloneta, Tibidabo si , evident, sentimentul ca orice suparare ai avea, acolo iti trece.

Trebuie sa fii absolut idiot, opac sau tembel ca sa nu-ti placa sa fii sau sa traiesti o vreme in Barcelona. Pentru ca vacanta la Barcelona, indiferent ca dureaza 3 zile sau o luna, e un mod de viata. “Vacanta la Barcelona” e un pleonasm nerusinat. Barcelona e vacanta!!!!

Acum am ales sa-mi ostoiesc frustrarea cu vacanta din 2007. Memorabila.

Ha! Sa incepem cu zborul si cu aterizarea.

Vandalism nobil

Am o prietenă ardeleancă de toată isprava. M-am întâlnit cu ea zilele trecute să mâncăm ceva în oraș. Fusese la coafor înainte, și a doua zi pleca la un congres la Lisabona. Trebuia să o văd, pentru că urma să lipsească zece zile. O grămadă de vreme. Nu știu cum voi supraviețui 🙂 Plus zbura pe 11 septembrie și nu se știe niciodată ( Doamne, apăr-o și ferește-o de nebuni!).

Nici nu ma așez bine că-mi strecoară sub nas o foaie ruptă dintr-o revistă ( o fițuică dintr’asta de scandal sau pentru femei, că la coafor numai dintr-astea au). – Ce faci Simono?! Jumulești reviste la coafor?!, o întreb. Eu nu le deschid niciodată de capul meu. Ea, ființă responsabilă, consideră că, oricât de ridicole și de plictisitoare ar fi, trebuie periodic răsfoite, ca să știm pe ce lume trăim ( la coafor e cel mai bine, că nu pierzi timp prețios și nici nu dai bani pe ele ). Are cumva dreptate. Dar pe mine nu mă mai țin nervii. Așa că se sacrifică ea și mă pune, conștiincioasă,  la curent. E generoasă. Chiar și cu timpul și cu nervul ei.

Zice: – Dragă, nu mai recunosc pe nimeni din revistele alea. Dacă nu mă mai uit la televizor… ( O  înțeleg , achiesez). Dar uite ce-am găsit. Nu m-am putut abține. Oricum nu citea nimeni pagina asta. Dar să știi că i-am anunțat că am rupt-o și că o iau acasă fără discuții  (ardeleanca onestă, nu te ia prin surprindere, te previne; dar nici nu poate fi oprită). Citește!,  îmi zice. O iau ( pagina jumulită din revistă), o despăturesc, îi mai arunc o privire ante-lectură Simonei, o văd rânjindu-mi larg ( știa ea ceva) și  citesc:

Raiul după capul meu

 Raiul după capul meu, ar trebui să fie  plin de umanitate și talent moral măsurate cam așa:

„ Calea desăvârșirii morale începe cu intuiția  progresiv articulată  a unui adevăr transfigurator. Orice faptă virtuoasă se definește ca atare, în măsura în care se bizuie pe o teorie a perfectei ordini universale și a rolului pe care ființa individuală îl are de jucat înăuntrul acestei ordini .  Omul își află umanitatea în gestul liberei sale participări la armonia necesară a lumii. ”

Oamenii se diferențiază -€“ zice Pleșu în continuare – prin deținerea sau, dimpotrivă, absența talentului moral:  „Talentul moral e capacitatea de a transforma interdicția etică în comportamentul liber, dar adecvat. E trecerea de la negativitatea strictă a decalogului (ce să nu faci!) la actul etic afirmativ, adaptat unor împrejurări particulare .  A avea talent moral e a avea intuiția concretului etic, distinct de validitatea generică a legilor.” (Andrei Pleșu – Minima moralia)

 Într-o lume construită după această minima moralia, aș putea trăi  după regulile mele( care nu dăunează nimănui, dimpotrivă), fără să fiu aspru judecată și  pedepsită după regulile sau interdicțiile general și fără discernământ asumate de ceilalți ( includ aici și biserica noastră, instituție ajunsă prea fără legătură cu miezul bun al omului sau cu Dumnezeu; aici nu mai încape discuție). Wow! Andrei Plesu zice că asta e minima moralia! Mie (deși n-ar trebui) mi se pare o utopie, un vis frumos: o lume cu oameni liberi în capul lor ( nu libertini), relativ inteligenți, responsabili, cu discernământ, minim respect și iubire față de ei înșiși și față de semenii lor. Ăsta trebuie să fie raiul! Raiul din capul meu desigur, pentru că realitatea în care trăiesc e exact opusul  său .