Pentru ce trăim, pentru ce murim după 23 de ani

Context

Cred în continuare că nu suntem și nu trebuie să fim sclavii niciunui destin, însă:

Teoretic, 7, 8 și 9 Mai sunt niște zile importante pentru lumea occidentală și liberă (Victory Day, Germania nazistă, șamd.). La noi mai puțin, deși am pierdut 300.000 militari și 4,22% din populație în acest măcel mondial. Așadar, anul trecut, pe 8 mai, în timp ce  guvernul USL prelua voios țara, pe străzi era pustiu căci națiunea era lipită de televizor la un meci de fotbal ( nu mai știu care). Cam la acest nivel de conștiință și conștiență ne aflam noi. De atunci încoace, faptic, lucrurile nu s-au schimbat în bine ( decât poate în fotbal? nu mă pricep, nu știu ce să zic). Totuși, personal am avut un câștig ( chiar dacă amar): mi s-a arătat mai limpede și mai brutal ca niciodată că nu știm pentru ce trăim sau riscăm să murim ( în general mai repede decât ar trebui și  degeaba).

Iată ce-am aflat ( n-aș mai fi aflat) între timp:

Am aflat că nici 23 de ani de libertate n-ajung pentru eliberare. Anul trecut erau 22. Națiunea se eliberează greu.

Am aflat că, excepție făcând niște minorități rătăcite, încă nu gândim liber și individual, ci tot îngust și colectiv. Că suntem în continuare prea ușor de mințit, de manevrat mediatic, de condiționat mental și de cucerit stupid ( nici USL nu s-a așteptat la așa succes facil). De ce? Din deficit de cunoaștere și înțelegere a orânduirii politico-economice în care trăim ( de viitor nu mai vorbim). Și a libertății din care tot nu se-nțelege nimic. Dacă acum 23 de ani încă mai prețuiam libertatea la justa ei valoare și unii erau pregătiți să moară pentru ea ( ba mulți chiar au murit) era pentru că n-o aveam. Acum? Cei mai bătrâni i-au uitat prețul, iar cei mai tineri nu-l știu, pentru că ei n-au suferit destul și noi le-am povestit prea puțin. 

Am aflat că, în general, încă n-avem habar despre principii vitale de bună funcționare a societății în care se consumă, de regulă steril, viețile noastre. Și dacă ratăm sistematic calea sau oportunitățile spre un posibil mai bine, e pentru că nu știm( elementar) ce ne lipsește și unde greșim. În schimb achiesăm entuziast la tot felul de originale și dăunătoare utopii. În acest sens, câteva direcții ( deocamdată patru) am început să rezum foarte simplu aici: https://ihincu.wordpress.com/2013/02/20/ce-ne-lipseste-unde-gresim-i/

Am mai aflat ceva realmente deconcertant: că, deși nu știm  lucruri esențiale unui viitor acceptabil pe termen mediu sau lung (gândim la termen imediat și scurt), nici nu ne interesează să le cunoaștem. La ce să ne intereseze? Doar avem televizor și internet cu maxime celebre pe poză, deci trăim (plenar) iluzia planetară că știm. Deconcertantă aroganță…

Am aflat totodată că nu ne este nici pe departe suficient de rău pe cât ne plângem. Pentru că altfel nu se explică faptul că, în ciuda evidențelor, bună parte din societatea noastră e zen-bine-merci, bântuită de un optimism nesustenabil. Așteaptă să-i fie mai bine. De unde? Cum? Chestiunea rămâne ocultă. Căci, gândind la limita retardului mental sau, poftim, la limita bunului simț minimal, cum ar putea  să ne fie mai bine, când ne-am lăsat preluați ostil  și  conduși dezastruos de niște impostori de tip feudal-cool (liniștiți-vă, ce trăim noi nu-i capitalism),  lipsiți de scrupule, de minimă responsabilitate politică, civică sau individuală, a căror singură limită rămâne lipsa de creativitate în potlogăriile lor. Iar majoritatea ( 60% din electorat) i-a  acceptat indiferent și tacit și îi acceptă în continuare. Se comentează, dar nimeni nu protestează cu furci și topoare ( așa se proceda în feudalism când stăpânii exagerau). E clar că majorității nu îi este, nici pe departe, suficient de rău. Sau nu pricepe?

Patologie socială și  tratament

Trebuie să fie o formă de patologie socială. Căci mă întreb:  câți ( milioane pe an?) și cum ar trebui să sfârșim ( prin moarte violentă, tortură sau înfometare organizată?) pentru trezirea la realitate, la înțelegerea și aderarea la singurele soluții ( vechi) posibile pentru salvarea, nu destructurarea națională? Admit  că pasivitatea asta  doar prin prostie ( prostia-i egal distribuită în lume) nu pot să mi-o explic. E totuși o formă de patologie socială, bazată, cred, pe multă și periculoasă ignoranță dublată de aroganță. Dacă n-o tratăm urgent, nu mai scăpam.

Propun deci să ne tratăm. Adică să începem cu doze mici dar riguroase de conștientizare a realității în care trăim. Iar realitatea este că suntem departe de a ne fi eliberat din închisorile minții în care zeci de ani și sistematic ( politic, educativ, coercitiv și mediatic) am fost împinși, și-n care nesiliți de nimeni (poarta s-a deschis de ceva timp) continuăm să băltim.

Scriam acum un an (pe 8 Mai) că libertatea rămâne un lucru pentru care merită să trăiești, ba chiar să mori la o adică; ceea ce încă nu se impune, mulțumim frumos eroilor noștri, căci s-a impus până nu de mult (22-23 de ani). Mențin și  voi continua să afirm cu argumente istorice, practice, economice că libertatea corect înțeleasă și practicată este un lucru ATÂT de important ( inclusiv pentru prosperitate). Din nefericire însă ( nefericire care nu-i doar a mea, ci a tuturor) constat că mă aflu în continuu și deplin dezacord cu marea masă ( lucru statistic și recent probat; sondaj IRES 2013, 62% din tinerii între 18-35 de ani consideră că egalitatea e mai importantă decât libertatea). Deh, se iese greu din sclavie și colectivizarea gândirii. Pentru asta nu-i de ajuns să vrei; trebuie să știi abecedarul libertății/sclaviei. Adică un ghid pe care toți cei care-l cunosc ar trebui să-l repete simplu, clar, obsesiv, pe bucăți. Căci iată, având în vederea calmul cu care ( în ultimul an) am permis să fim preluați rapid, ostil și făcuți praf cu tot cu țară de către actualii guvernanți,  a devenit cât se poate de clar că abecedarul democrației și libertății reale tot nu se cunoaște. De asta trebuie repetat și  explicat obsesiv.

În acest scop azi repet așa:

“Oamenii sunt calificați pentru libertate civilă în exact aceeași proporție cu dispoziția lor de a pune lanțuri morale propriilor porniri, în proporția în care dragostea lor de dreptate este deasupra rapacității lor, în proporția în care soliditatea și seriozitatea înțelegerii lor este deasupra vanității și aroganței, în proporția în care sunt mai degrabă dispuși să asculte sfaturile celor înțelepți și buni, decât măgulirile ticăloșilor.” ( Edmund Burke – Scrisoare către un membru al Adunării Naționale, 1791) Același gânditor, despre oameni și libertățile  lor, mai spunea: “Oamenii nu cedează niciodată libertățile lor decât sub imperiul unei iluzii, amăgiri.” ( Discurs, Comitatul Buckinghamshire, 1784).

Cu alte cuvinte, nu vă faceți iluzii: în afara autocenzurii morale ( cât de morali sunt cei care ne conduc, cât sunteți voi; asta se rezolvă la nivel individual, nu prin lege statală), a înfrânării propriei rapacități ( ce repede se vând cei mai mulți dintre ei sau noi), a înțelegerii realității dincolo de limita autosuficienței și propriei vanități ( toată lumea crede că știe și se exhibă) sau în afara învățării  permanente de la cei mai deștepți și mai buni ( vechi sau noi), NIMENI NU-I CALIFICAT SAU ÎNDREPTĂȚIT LA LIBERTĂȚI CIVILE. De aia  nu le avem ( pe adevăratele și utilele).  De aia ni le calcă toți în picioare, cu tot cu prosperitate și viitor ( în ignoranța noastră-i lăsăm). De aia ne batem noi înșine joc de ele, ba chiar le cedăm benevol, în masă, ca niște netoți. Pentru că, deși nu cunoaștem  conținutul, limitele și binecuvântările libertății noastre, suntem prea aroganți ca să recunoaștem și prea comozi că să-nvățăm. În schimb avem un apetit insațiabil pentru originale (sau mai puțin  originale) utopii.

Ar fi momentul să tratăm această patologie socială. Adică să învățăm, cu modestie, de la cei care au aflat înaintea noastră și care tocmai de aceea au fost  mai mult și au rămas mai bine decât am fost noi vreodată. Căci vedeți, deosebirea dintre noi și țara în care AȘA gândea și făcea politică  Edmund Burke ( Marea Britanie) e că acolo se scria și se învăța ACEST abecedar al libertății acum peste 200  de ani.  Se pare că asta-i calea. Prin urmare de acolo și de la frații de peste ocean, nu din altă parte, avem de învățat noi. Și nu zice nimeni că va fi simplu; doar avem de recuperat sute de ani. Dar fără aceste lecții elementare bine învățate, vă asigur că nu ne va fi niciodată mai bine, ci tot mai rău și mai greu.

De epilog

 Pentru ce și după capul cui trăim, că de murit, la un moment dat, toți murim:

În legătură cu a rămâne sau nu analfabeți civilizațional, adică a rămâne sau nu sclavii unui mic și  nenorocit destin. Notez că nici anul acesta, în luna Mai, ziua de 8 n-are mari semnificații locale ( altfel, în Europa, rămâne Ziua Victoriei asupra tiraniei naziste și se sărbătorește ca atare). Ok. Lăsăm la o parte deci cele 300.000 de militari români și 4,22% din populația țării ucisă. Au fost, gata, nu mai contează (?!). În schimb ziua de 7 persistă istoric în conștiința națională ( din mass-media citire):  în 1986 echipa de fotbal Steaua București câștiga Cupa Campionilor europeni. Fotbalistic vorbind, un eveniment complet ieșit din destinul național-periferic. Ura!

So what?  Păi uite ce: având în vedere că la libertate puțini se pricep, dar la fotbal vibrează toată națiunea, poate că nu întâmplător post-revoluționarul patron al Stelei, oierul de frunte al țării, animat de un spirit mistico-delirant și perfect transhumant, a migrat politic pe bază de Paolo Coehlo (razboinicul luminii), cruci (enorme, în curtea palatului personal), soboruri aferente de preoți ( pe stadioane) și vot liber, turmiform, universal, către parlamentul actual al țării, via parlamentul european. Și nu oriunde, ci direct în comisia juridică. Face și avizează legi, bazându-se pe experiența în șmenuri cu fotbaliști și terenuri. Și lumea e calmă, nici vorbă să fi ieșit la vot împotrivă sau cu topoarele pe stradă.

Vedeți? Cam ăsta-i, în general, apogeul unei națiuni fără abecedar civic, democratic și civilizator. Nu-i prea grozav, aș zice. Sau  poate o fi bine așa: fotbalu-i calea, adevărul și viitorul națiunii, pentru asta trăim, pentru asta murim, iar eu din nou mă înșel și  n-am înțeles  nimic.