Minte-mă frumos!

Politica nu-i cea mai onestă meserie din lume. Sigur că ideal ar fi ca tot politicianul să creadă în ce spune și în ce face. Să fie un model de virtute și de devotament pentru comunitate. Dar idealul e greu de atins. Așa că ce-mi doresc eu de la politicieni pornește de la ce este și de la ce se poate. Am o oarecare toleranță pentru relativismul moral în politică . Iată în ce limite:

În politică, peste tot se cam minte.  Important însă e cum, pe cine și în ce scop.
 
Dacă ce spune politicianul, deși nu corespunde convingerilor lui intime. unește și însuflețește un popor întreg și-l ajută să se reconstruiască sau să progreseze pe principii sănătoase și nobile, atunci minciuna  e pioasă și scuzabilă. Chiar necesară. Dacă această minciună, spusă în acest scop, se traduce în fapte și-n politici publice coerente și benefice pentru neam, aș zice că e meritoriu și lăudabil. Asta-i politica: manipulare, seducție în masă și rezultat. Spre deosebire de viața intimă, sinceritatea și propriul ego sunt un lux nepermis și supraestimat. În politică rolul trebuie jucat cu angajament și/sau perfect schizoid. Ca la teatru.

Așa că, in extremis, eu zic așa:

Mie puțin îmi pasă că Ion Iliescu e un model de virtute conjugală. Puțin îmi pasă mie că n-a furat. Nu dau doi bani pe faptul că-n politica lui doar a închis ochii la crime, la jaful național și că nu le-a comis direct și personal. La fel de puțin mă interesează sinceritatea lui și faptul că ne-a dus de râpă din convingere  intimă comunistoida și din devotament autentic pentru o ideologie strâmbă. Ideologia și sinceritățile lui publice au instigat la crimă împotriva progresului și modernizării societății românești. Și au distrus încă o generație și multe vieți. Din partea mea, dacă tot și-a dorit așa de mult puterea, era mult mai bine dacă mă mințea și acționa în consecință, fără să creadă nici un pic în ce spune.

Aș fi preferat să îmi spună că-i place capitalismul și piața liberă; că respectă proprietatea privată obținută legal , oricât de multă și de nerușinat de valoroasă ar fi; că vrea ca românii să fie LIBERI și INEGALI, dar responsabili, fiecare în parte și de bună voie, pentru viețile lor și față de ceilalți. Aș fi vrut să îmi spună că lui NU îi place să fie un despot luminat. Aș fi preferat să nu vrea democrație originală. Preferam să-și înghită la timp ura lui viscerală de băiat sărac și proletar față de monarhie și aristocrație, să zâmbească ipocrit fostului rege de la bun început ( atenție! nu sunt monarhistă, dar mai am puțin și devin) și să facă astfel propagandă și figură frumoasă pe plan internațional pentru țara mea și a lui. Nici cât negru sub unghie nu mă interesează că și-a bătut joc cu sinceritate și cu conștiința curată de un neam întreg. Aș fi vrut să mă mintă frumos, să-și fi încărcat conștiința comsomolista cu o politică publică în care nu crede; fie senin, fie cu Xanax în venă dacă altfel nu putea. Și să o facă în primul rând pentru mine, cetățeanul, nu pentru egoul, ambițiile, vanitatea și cultul personalității lui.

N-am auzit din gura lui în cei 11 ani și 3 mandate de „€œdomnie” nici o minciună bună, însuflețitoare. Dar nici vreun adevăr constructiv sau seducător.

Puțin îmi pasă că Emil Constantinescu era intelectual și cadru universitar. Puțin îmi pasă că a fost sincer când, la final, s-a declarat „€œinvins”. Dacă tot și-a dorit puterea, eu aș fi vrut să mă mintă și să-și vândă sufletul diavolului ca să-și țină în frâu partidul, miniștrii,  demnitarii și șefii de servicii de informații pe tăcute,  iar mie să-mi spună că instituțiile statului sunt funcționale, sunt minunate, că merită să am încredere în ele, și că țara mea are un viitor. Să-mi spună că a reușit în demersul lui de modernizare a țării, în loc să abandoneze. Să-mi spună că e învingător . Și până la urmă , poate că așa ar fi reușit. Cum făcea el ca țara să meargă înainte? Spunându-mi că-i putredă și el neputincios? Ce glumă bună…Da’€™ ce?! Eu pentru asta l-am ales? Pentru barba și profilul lui istoric, a la Cuza?! Cum mă convingea el pe mine să îl urmez și să mă lupt cu problemele societății? Nu-i treaba mea. ASTA ERA treaba lui de politician ales .  Era treaba lui să mă convingă că și el și eu putem fi învingători. Împreună și făcându-și fiecare treaba la care se pricepe: el în fruntea țării, eu în ograda mea. În fața mea trebuia să strângă din dinți și să-și joace rolul. Ca orice bun politician și actor. Să lase critica instituțiilor  pe seama opoziției și comentatorilor. El trebuia să mă mintă constructiv și să facă frumos.

N-am auzit în patru ani de zile nici din gura lui vreun adevăr nou sau util , dar nici vreo minciună frumoasă care să mă inspire. Aș fi preferat să facă în spatele ușilor închise toate compromisurile și porcăriile din lume pentru binele meu și în numele unor politici publice bune și progresiste, să-și muște mâinile și să-și scarpine venele cu lama. Dar pe mine să mă mintă convingător și frumos.

L-am ales după aia pe Traian Băsescu. Din disperare, ca și pe Constantinescu. În speranța că va schimba ceva. În plus, în conjunctura cu pricina ( împotriva lui Năstase și  a partidului lui Ion) era singurul cu potențial de învingător. Și până acum a învins. Nu-mi pare rău și nu consider nici acum c-am greșit. În același timp apreciez faptul că nu obișnuiește să mintă și că, fiind autentic, e destul de convingător. Totuși, parcă uneori, în sinceritatea lui, aș fi preferat să tacă, pentru că unele adevăruri sunt de nespus ( ca de ex aprecierile la adresa omului politic Elena Udrea; uf! multe i s-au tras și ni s-au tras și nouă, iată, de la sinceritatea asta a lui).

Ce n-au înțeles oamenii ăștia și toți cei din partidele lor e că mie, cetățeanul, puțin îmi pasă de personalitatea și de văicărelile lor . Nu pe ei ( sau nu doar pe ei) trebuie să se joace în public și în politică, ci un rol. Rolul de lider și călăuza bună a națiunii. Rolul ăsta se joacă pentru binele și viitorul meu, nu pentru orgoliul sau viitorul lor.

Ce argumente găsesc ei ca să se automotiveze și să-și joace rolul? Nu-mi pasă. Asta este și rămâne numai treaba lor.

Dau exemplul clasic, notoriu, american. Cel al președintelui Kennedy. Venea dintr-o familie irlandeză, catolică și bogată, cu prieteni mulți printre mafioți. Era un afemeiat de clasă. În viața lui privată făcea tâmpenii excentrice de copil răsfățat. Și dacă ar fi să judecăm după educația familială, religioasă și academică pe care a primit-o, aș zice că  era mai degrabă  conservator, decât democrat și liberal în convingerile lui. Și totuși, din prima lui zi de președinte , și-a jucat rolul impecabil. Habar n-am dacă a mințit sau nu în vreunul dintre discursurile lui celebre și însuflețitoare. Nu știu dacă i-au plăcut sau nu Martin Luther King, negrii sau desegregarea rasială ( îi plăceau blondele și mafioții albi, deci, m-aș cam îndoi). Nici acum nu m-am lămurit dacă-i plăcea războiul sau era pacifist. Dar știu că a spus și a făcut întotdeauna ce trebuie, pentru motivarea, agregarea și binele poporului american.  Iar politica lui internă și internațională a revoluționat America. Un pic și lumea. A fost cel mai bun lucru care i se putea întâmpla Americii pentru progresul ei la acel moment ( atenție! nu-mi plac democrații americani, ci republicani și principiile lor). Dovada fiind că politicile lui au fost continuate de celelate administrații, chiar și de cele republicane . Dacă a mințit, a făcut-o simplu, consecvent și profesionist.

 Așa se face politica bună. Jucându-te nu pe tine, ci rolul care trebuie pentru popor.

Ce ar trebui să înțeleagă măcar de acum încolo toți politicienii români:
 
Că nu mă interesează convingerile lor intime și ( in extemis, pentru că de la ai noștri am minime așteptări) nici viața lor personală. Că sunt pregătită să ignor și să iert pe moment toate tâmpeniile pe care le gândesc sau le fac în alcovul lor. N-au decât să fie toți niște Casanova cu pene sau niște șerpi veninoși și ipocriți. Dar să nu știu eu! Deci cu privire la imoralitățile lor personale e foarte simplu:

Să-și înșele nevestele între patru pereți  ( e treaba și alegerea femeilor lor dacă stau sau pleacă; doar sunt majore). Pe mine, cetățeanul, să nu mă înșele în așteptările mele și-n promisiunile lor ! N-au decât să fie nerușinat de bogați și să le fie de bine. Mă interesează doar să nu mai sărăcească bugetul de stat și pe mine, ca să se îmbogățească ei și prietenii lor!

Mă interesează să mă seducă, să mă cucerească și să mă satisfacă. Relația dintre popor și ei, să fie ca între amantă și Don Juan.

Vedeți? Aici noi, românii, avem o mare problemă. Bărbații români nu sunt seducători. Iar în politică, ei sunt majoritarii. Bine, nici cu femeile nu mi-e rușine, pentru că nici gospodinele sau nevestele de prin ministere sau parlament nu stăpânesc arta a seducției politice sau sentimentale; n-au nici un pic de rafinament. Așa că toată clasa politică românească, indiferent de vârstă sau de sex, are mult de lucrat și de învățat.

Deci, politicianule, pune mâna și minte-mă frumos! Și pune-ți în practică minciuna cea bună, salvatoare, oricât de puțin crezi în ea. Lasă-ți ego-ul și interesele personale la o parte și învață să faci frumos, da’ frumos de tot ! Dacă moral nu ești,învață să  fii măcar  un bun actor ! Orice, oricum, cu oricine, numai constructiv să fie și cu talent bine exersat.

Post scriptum:  mi-e teamă că-n anul ( electoral) care vine am să spun  „of, nici de data asta nu s-a  întâmplat „