Ioana Hincu

Cei puțini și “normali”

In certitudini on iunie 15, 2012 at 11:31 pm

…care contează …

Există un vaiet prelung în societatea noastră ( și nu numai). A început, probabil, de mult. Eu, ușor neatentă, l-am resimțit acut mai recent, în ultimii ani. Și încă-l aud, pentru că nu se mai termină:

Se plânge lumea ( cea cu care am eu contact, real sau virtual) că oamenii „€œnormali” s-au împuținat considerabil. Că valorile simple, solide, firești, ale unei vieți împlinite ( dacă nu fericite) s-au diluat sau sunt toate răsturnate.

Poate.

Recunosc că și eu constat periodic și spasmodic asta. De aia am spaime. De aia și eu, câteodată, mă plâng. Dar nefiind adepta încremenirii în frici și deznădejdi, mă regrupez, mă gândesc, mă dubitez, caut și mă avânt. Unii se avântă definitiv în pustietate sau în afara țării. Eu m-am hotărât,  recent,  să mă avânt un pic în miezul ei. În miezul semenilor mei de care atâta mă plâng. Și da, e drept, de multe ori e destul de sumbru ce găsesc. Câteodată inacceptabil. Dar  nu iremediabil . Am avut unele suprize plăcute ( desigur, nu multe) de diverse origini (regionale) și vârste. De diverse ocupații și pregătiri. De la foarte tineri, la mai puțini tineri și la mai în vârstă decât mine. Cu un spirit viu, frumos și prea puțin alterat de realitatea exterioară, cu care, paradoxal,  și ei se află în permanent și obositor contact.  Sunt puțini, e drept. Dar nici eu nu-s așa de multă. Sunt una singură, și, mărturisesc, n-am timp cât mi-aș dori pentru ei. Tocmai pentru că sunt destui și eu doar una – oricât de curioasă și de deschisă aș fi.

Da. Există oameni „€œnormali”. Care se uită rar la televizor. Care nu trăiesc prin internet. Care citesc și miros cu plăcere cărți de hârtie, și noi și vechi. Care visează ( cu ochii deschiși și lucid), cântă sau ascultă muzică frumoasă pe unde pot, în timpul lor liber, puțin, în care nu muncesc (  au alte profesii). Care pictează. Care fac poze. Care gândesc, care iubesc, care trăiesc greu și totuși au viziune largă și încredere în ei și în lume. Obosiți, ce-i drept, permanent la limita puterilor, dar fermi în convingerea că dacă lumea-i defectă, asta-i mai mult treaba ei, nu a lor. Nu sunt naivi deloc. Dar sunt candizi, curați și destul de onești cu ei înșiși. Nu sunt orbi, văd  cu claritate mizeriile cotidiene, dar scormonesc printre ele și găsesc întotdeauna ceva frumos.

Atenție! Sunt normali, nu perfecți, nu ideali.

Unii zic ( cei supărați și încă încremeniți în deznădejdi) că  normalii sunt prea puțini, pe cale de dispariție. Or fi. Sau poate că deznădăjduiții nu văd prea bine. Poate confundă  normal cu  perfect, ideal. Eu i-aș invita să-și reconsidere puțin viziunea și accepțiunea cuvântului normal. Pentru că, așa cum îmi spunea de mult un amic ( mai în vârstă) pe care eram prea tânără ca să îl înțeleg , “normalitatea este cea care este, nu aia după care tânjești  tu.”

Și mai spun furiosii și deznădăjduiții în cor, laolaltă, că cei normali, câți or fi, sunt anonimi. Prin urmare, nu contează. Eu zic doar că sunt discreți . Normalitatea e întotdeauna discretă, pentru că așa se conservă . Și astfel,  modești  și discreți cum sunt ei, cei € „normali” și puțini sunt dătători de speranță, de continuitate și sunt de mare importanță. Pentru că pe ei, pe umerii celor puțini , s-a bazat întotdeauna „€œnormalitatea” cea bună, cea mult visată.

Hai, zău, să fim serioși: în care epocă istorică, la noi sau aiurea, oamenii „€œnormali”, adică morali, senini și împliniți au fost zgomotoși sau mulți? Când anume? În Occidentul anilor  postbelici, în America gospodinelor lui McCarthy? Acum 100 și ceva de ani sau în plin război mondial, când speranța de viață depășea cu greu 40 de ani? Acum 200 de ani când ne spălam de două ori pe an? Când colcăiau conflictele armate prin toată lumea, principiul suveranității și stabilității granițelor nu exista, se făceau și desfăceau imperii, principate și regate peste noapte? Când muream dintr-o  măsea cariată sau o unghie încarnată, că nici aspirina, nici penicilină n-aveam? Acum 236 de ani când, pentru prima dată a ridicat cineva la rang de politică de stat „€œdreptul la viață , la libertate și la căutarea fericirii” ( declarația de independență a SUA care după capul meu ar trebui predată în școli)  în timp ce unii dintre părinții națiunii păstoreau sclavi? Asta era normalitatea atunci !

Nu merg mai departe, înapoi în timp, pentru că realitățile vor fi cu mult mai crâncene și mai cutremurătoare ( făcând parte din „normalitatea” momentului). Mă îndoiesc că pe vremea Renașterii, a  Ioanei d’Arc sau a regelui Arthur oamenii erau , în masă, în marea lor majoritate,  fericiți, liberi în spirit, morali si … ”normali”. Nici pe vremea vizigotilor , ostrogoților și altor barbari, nici pe vremea marilor imperii ale antichității când – să ne revenim puțin !! –  înțelepții pe care îi citim și cităm astăzi făceau întotdeauna parte dintr-o castă mică, foarte mică și privilegiată. Neamurile erau vai de capul lor, și-și duceau traiul nu tocmai idilic, ci exact cum apucau, destul de nefericit, grozav de incomod, primitiv, sălbatic și foarte puțin romantic, cu capra la nas și barda sub salteaua de paie ( imaginați-vă numai în ce hal și a ce miroseau), exact cât să supraviețuiască. Pentru că vremurile atât permiteau.

Erau oamenii mai „€œnormali” pe vremurile acelea? Erau arsul pe rug, răstignirea pe cruce, eviscerarea și trasul pe roată în agora mai puțin gustate de public decât benignele talkshow-uri sau reality-show-uri de azi?  Viața era mai „€œnormala”, în sensul normalității la care visăm noi ? Ia să ne revenim la cap puțin.

Diferența majoră dintre noi, cei din orice parte a lumii destul de civilizate, și strămoșii noștri, e că noi avem așteptări mult mai mari. Firește. Trăim mai mult. Avem, teoretic, opțiuni nelimitate. Unii dintre noi,  le mai și cunoaștem. Pe altele doar le visăm. Le-am vrea pe toate. Dar, dacă se poate, să ni se ofere cumva, pe tavă, de-a gata. Ne-am lenevit. Ne-am pierdut instinctele de luptători cu viața ( luptă în forma ei cea mai crudă și cruntă) de acum zeci, sute sau mii de ani. Însă, desigur, avem drepturi mai multe ( pentru că avem, chiar avem! e adevărat !!) și așteptări mult mai  mari. Logic, natural, absolut firesc și uman. Adică nu mai suntem la fel de … „œ normali”. Cel puțin nu în accepțiunea de demult, de odinioară.

Păi nu mai suntem.Că nu mai avem cum să fim. Pentru că ne-am schimbat. Și schimbarea e naturală. Ca și evoluția așteptărilor noastre.

Sunt relativ puține și simple lucrurile „€œnormale” care merită și ar trebui păstrate. Problema e că, în general, le-am uitat. Știți ceva? Nu e o tragedie. Memoria lor se recuperează. Tocmai pentru că nu sunt multe. Și pentru că nu trebuie reinventate – am mai spus și mai spun. Nici iubirea, nici prietenia, nici bunătatea, nici dreptatea, nici toleranța, nici curajul,  nici natura, nici îngerii și nici Dumnezeu. Nu trebuie reinventate. Doar ni se pare. Trebuie doar reamintite, resimțite și reexplicate, obsesiv, încăpățânat. Spre știința societății debusolate, plângăcioase și deznădăjduite. Iar pentru asta, pentru aducere aminte  prin puterea exemplului, ajung cei puțini.

Cei puțini, „€œnormali” și discreți, nu cei mulți și zornăitori, au asigurat întotdeauna continuitatea valorilor omenești clare, simple , solide. Indiferent ce-mi spune sau deplânge altcineva. Nu politicienii, nu biserica, nu majoritatea celor bogați. Ăștia au fost relativ putrezi  dintotdeauna ( cu notabile excepții); numai în romanele cavalerești erau curajoși, nobili, generoși, curați la suflet, al naibii de deștepți și de vizionari. Și uite că așa puțini cum au fost dintotdeauna, oamenii „€œnormali” au rezistat și ne-au târât după ei, în acest viitor -€“ nu cel mai rău dintre toate.

Cei puțini, nu cei mulți, au învățat bine, cei puțini au excelat în cele bune, cei puțini au iubit cu adevărat, cei puțini au fost fericiți, cei puțini au descoperit, au crezut, au îndrăznit, nu au dezarmat, au gândit, au creat, au luptat, unii au și murit pentru asta, alții au avut noroc și au continuat. Discret, modest, dar perseverent. Și rareori au fost apreciați la vremea  lor. Însă lor, celor puțini, le datorăm „€œnormalitatea” și faptul că suntem  din ce în ce mai mulți și relativ sănătoși, inclusiv la cap ( să n-aud !! că acum 100 de ani erau mai puțini nebuni pe lume; tot atâția erau, dar nu știam). Da , sigur, ne mutăm de colo-colo, migrăm printre orașe și țări, populațiile își schimbă structura, se modifică ponderile și perspectivele permanent. Așa-i. Dar peste tot mai există  unii, poate puțini, tineri sau bătrâni, albi sau colorați , care sunt și rămân „€œnormali”. Și știți ceva? N-aveți decât să-i căutați ( cu lumânarea și mânați de disperare dacă trebuie), să-i găsiți și să faceți ca ei. Să vă „€œnormalizați”.  Decât să ne complacem în vaietul asta prelung, care nu se mai termină, să ne îngrijim și noi, încăpățânat, de viețile noastre. Vrem? Putem! Asta e treaba și responsabilitatea individuală, a fiecăruia. Și dacă ne iese, cu timpul, încetișor, cei puțini și anonimi de acum, poate vor fi mai mulți. Poate …

N-avem elite autentice pe moment? Probabil.  Dar dacă suntem noi înșine atât de valoroși și de mult mai buni, nimic nu ne împiedică să ne conservăm exact așa cum suntem, ba chiar să ne desăvârșim, să ne căutăm și să ne strângem laolaltă cu alții ca noi. N-o facem? Pardon, scuzați, dar asta rămâne o culpă și o responsabilitate individuală. Iar eu m-am săturat de scuze, de furii și de vaiete prelungi. De critici sterile și de intoleranță. Vreau soluții. Și le tot caut. Întâi pentru mine. După aceea și pentru alții. Nu mă opresc. Între timp, uneori, le mai și găsesc.

Vreți oameni buni, normali? Îi vreți pe cei puțini lângă voi? Nu cu furie și de pe poziții de răzbel și supremație personală se petrece apropierea de ei. Ci cu atenție sporită, de pe poziții blânde, dar ferme, empatice și tolerante. De pe poziția acceptării conștiente , mai întâi a propriilor neputințe, defecțiuni și profunde nevoi. Că n-or fi toți furiosii, criticii și indignații societății noastre un model de excelență și moralitate, să fim serioși…

 Cam așa stau lucrurile. Îi deplângeți pe cei puțini și normali? Normalizati-vă! Și, atenție, n-a zis nimeni că se va întâmpla peste noapte, și nici de la sine, și nici că-i  ușor.
 
Vă e dor de valori umane perene, sănătoase? Vă e dor de afecțiune, compasiune, bunătate, dreptate, curaj, loialitate? Reîncepeți și cultivați-le mai întâi ÎN VOI,  cu efort !
 
 Vă lipsește Dumnezeu?! Asta-i culmea. E peste tot. Căutați-L și luați-L cu voi!

Și nu uitați: oamenii ” normali” nu sunt mai puțini. Vi se pare. Suntem noi, toți, mult mai mulți. Atâta tot.

 

Lasă un comentariu