Lozinci periculoase și circ fără pâine.

Motto: Cu furia maselor e mai bine să nu te joci

Mă bucur că dl. Antonescu Crin ( șef de partid liberal și șef de senat românesc) nu are elocința și talentul oratoric ale lui Adolf Hitler. Mă bucur că nu poartă nici uniformă militară . Mă bucur de diferențe  pentru că are momente când aduce puțin cu celebrul ( n-ar mai fi fost) personaj de tragică amintire. Mai ales când vorbește pe stadioane. Are ceva din entuziasmul lui pătimaș. Ceva… Nu prea mult, slavă Domnului, de aia mă bucur.

Mă bucur că domnul Antonescu (Crin) nu poate fi luat prea în serios ( așa cum Adolf Hitler era) în discursurile lui naționalist-izolaționiste. E prea vesel. Prea vioi. Prea pupăcios cu membrii de partid. Atitudinea sa nu cadrează cu tema. Hitler era mai dramatic. Mai serios. Avea mai multă prestanță în demența lui. Și era un orator mult mai însuflețitor și convingător ( discursurile lui erau mult mai bine gândite/scrise). N-ar mai fi fost … fir’ar mama lui.

Mă bucur că domnul Antonescu îl are ca partener și co-președinte de coaliție pe Victor Ponta care are alură și mimică de personaj de desen animat (bine i-au zis unii Mickey Mouse) și mentalitate de Pinocchio (  la cât minte …). Asta-i știrbește suplimentar din credibilitate / autoritate. Insha’Allah!

Mă bucur că s-a însoțit în lupta electorală cu Gigi Becali  –  filosof-oier de stadion, razboinicul luminii stinse din Pipera . Un personaj delirant-mistico-tragi-comic. Să te faci frate cu el e moarte sigură din punct de vedere politic în fața oricăror liberali adevărați, întregi la minte și cu drept de vot. Aferim!

Mă bucur că USL organizează circuri costisitoare și sfidătoare pe stadioanele țării mele, țară în care majoritatea oamenilor trăiesc la limita sărăciei sau dedesubtul ei. Mă bucur că, ori de câte ori se întâmplă o mare manifestare/mobilizare națională de partid, îi lasă pietoni pe navetiștii din județe ( confiscă liderii locali autobuzele din zonă ca să transporte activiștii la miting, în capitală). Mă bucur pentru că, dacă bunul simț nu mai funcționează în parametri normali, măcar funcționează furia și frustrarea omului de rând ( nu credeam să mă bucur de asta vreodată) căruia puțin îi pasă la o adică de câte lozinci televizate sau în cadru festiv și fastuos îi servești, dacă-l lași pedestraș și muritor de foame. Rețeta succesului electoral la mase presupune să pui și niște pâine lângă lozinci, nu să le-o iei.

În schimb nu mă bucur, ci mă îngrijorez de atâta imaturitate politică și iresponsabilitate civică, pentru că îmi amintesc ( din istoria mai mult sau mai puțin recentă) cât de simplu scapă, în asemnea conjuncturi ( de criză economică, sărăcie, foame) lucrurile de sub control. Cu furia maselor nu te joci. Mase înfuriate eu nu-mi mai doresc.

Nu-mi doresc că toți flămânzii cărora li s-au promis prosperitate și salarii mai mari, să dea năvală cu topoarele pe guvern ( guvernul promitent, USL ) atunci când prosperitatea nu va veni ( că n-are de unde) și salariile/pensiile degeaba se vor fi reîntregit, căci nu mai acoperă de mult inflația ( a se citi creșterea prețurilor ) și scăderea puterii de cumpărare ( a se citi devalorizarea spectaculoasă  monedei naționale).

Nu-mi doresc să văd din nou pe străzi oameni sărmani și furioși  care să devasteze sedii centrale ( foarte opulente în momentul de față) de partide parlamentare sau să crape capetele posesorilor de mașini străine, ochelari de soare, blugi și tricouri ( ca bieții mineri ai anilor 1990).

Nu-mi doresc mai multă ură de clasă. Ură de clasă muncitoare (preferata PSDului și a eternelor lui lozinci) peste măsură sarăcită împotriva intelectualilor, liber profesioniștilor, oamenilor de afaceri autentici, care și așa sunt puțini. Avem destulă.  Sau împotriva întregii clase politice. Toată. La grămadă. Gen „mai bine fără”. Nu-mi doresc să conducă poporul, anarhic, după ureche, cum o fi, dupa principiul „poporu-i cu noi, deci poporu-i mai cinstit și mai bun; condu bre popor”. A mai condus ( vreo 45 de ani) și n-a fost bine.

Nu-mi doresc nici mai mult naționalism furibund și xenofobie isterică, antiamericană și antieuropeană ( ăsta nu e patriotism, ci sinucidere națională) pe care văd că le promovează mai nou cu mare pasiune și liderii liberali ( n-aș fi crezut), pentru că avem pe saturate, cât să dăm și la alții . În schimb, avem nevoie și de principiile, și de investițiile, și de ajutorul lor financiar ( nu de „pomenile” lor, cum îi place dlui Antonescu să tot spună).  Și pentru că nu ne mai trebuie un nou Târgu Mureș martie 1990 ( 5 morți, 2 români și 3 unguri, plus 278 de răniți), iar UDMR și extremiștii etnici atâta apă la moară așteaptă ca să ceară autonomia și separarea de România a Transilvaniei sau ținutului secuiesc ( și cred că nici măcar ungurii din România, oameni normali și întregi la minte, nu asta își doresc).

Nu mă bucur de nici una dintre lozincile și manifestările astea nebunești, inactuale, anacronice și care contravin integrării noastre în realitatea și regulile lumii largi și civilizate. Nu mă bucur pentru că, deși ele scad puțin (prea puțin) din popularitatea electorală a USL ( ceea ce nu e rău în vederea alegerilor parlamentare) , afectează grav, greu remediabil și pe termen lung perspectivele țării mele. Pe cele de salvare, de ieșire din criză ( nu doar economică , ci și morală și civilizationala), de redresare.

Și cred că, oricât de cinică și de pragmatică e lupta electorală, n-ar trebui să bucure deloc nici măcar pe adversarii USL.

Poate că vi se par exagerate referințele istorice pe care le-am reiterat acum ( Hitler, mineri, Târgu Mureș 1990). Sper să fie. Poate  că lumea e mai deșteaptă, mai informată și mai greu de manipulat decât acum 20 ( sau mai multe zeci) de ani. Eu așa mi-aș dori. Însă preventiv, ca să nu retrăim astfel de istorii, ar fi bine să luăm aminte și să nu le uităm ( aveți mai jos niște mostre scurte și semnificative de vizionat).

Cât despre liderii politici ai momentului, sper din tot sufletul că mă înșel și că exagerez. Totuși, poate c-ar fi indicat să nu se mai joace cu focul și să-și aducă aminte că circul electoral și lozincile au mai întotdeauna două tăișuri: fără pâinea neamului, cea de toate zilele – pe care fără un plan ( că n-au) n-o pot asigura cu lozinci – s-ar putea să iasă urât de tot și  tocmai pe dos decât se așteaptă – nu știu când și dacă, dar nu-i exclus. Măcar atâta lucru ar fi trebuit să învețe, în  imensa lor incultură istorică și impostură politică: cu furia maselor e mai bine să nu te joci.

Iar dumneavoastră, dacă vi se pare că am exagerat, nu mă luați în serios. Dar spre luare și aducere aminte, va invit totuși să vizionați și să analizați personal. Așa, măcar ca fapt divers.