Osanaua modernă. Obama în flăcări. America. Alicia Keys.

Același motto ca data trecută, că  mi-e drag: “Most people would sooner die than think; in fact, they do so.” Bertrand Russell ( “cei mai mulți oameni mai degrabă ar muri decât să gândească; de fapt, asta și fac”)

În caz că e cineva care n-a înțeles până acum: artiștii profesioniști nu sunt filosofi, nu sunt nici oameni de știință. Nimeni nu profesează bine de toate. Sunt artiști. Adică niște cetățeni cu varii talente – cadou din gene și de la Creator. Unii pictează, alții cântă, unii cioplesc pietre, alții joacă prin filme cum le zice scenariul și regizorul. Inteligența nu e o condiție necesară, nici obligatorie, ca să fii un artist excepțional. Chestiunea inteligentei se cere evaluata de la persoana la caz. De aia,  dincolo de performanțele/talentele lor artistice, nu trebuie totdeauna  luați în serios. Însă iertați-i, căci, de regulă, nici ei nu știu ce fac/zic; nu-i vina lor. Și nu uitați: orice s-ar întâmpla, gândiți cu capul vostru. E mai sigur. Zău.

Uite, bunăoară, Alicia Keys. O fată tânără, frumoasă, deosebit de talentată cu vocea și cu pianul. Foarte frumos. Bravo ei. Asta însă n-o face vreo mare gânditoare cu capul. Dacă aveați vreun dubiu, vi-l rezolv pe loc, acum și aici.

Nu știu care și câți dintre voi au urmărit festivitățile de inaugurare a celui de-al doilea mandat al lui Obama la Casa Albă. S-au transmis ( în direct) și la CNN.  Eu, spre exemplu, am ratat. Noroc cu Aerobaza Kamikaze ( emisiune de știri-sport-umor la Radio Sport Total fm) care mi-a atras atenția asupra unor momente memorabile ( jur; curat memorabile) din desfășurarea evenimentului. Cum ar fi prestația de neuitat a Aliciei Keys, care, în semn de omagiu și adâncă recunoștință pentru președintele ei preferat-proaspăt-din-nou-ales, i-a dedicat un cântec celebru de-al dânsei, adaptat la situație: Girl on fire. Fata în flăcări adică. Și i l-a cântat ( public, nu la ureche), cu patos și cu talent. Cântecelul ei astfel adaptat,  sună așa ( relax, pentru nevorbitorii de limbă engleză, traduc imediat):

He’s president and he’s on fire/Hotter than a fantasy, lonely like a highway/He’s living in a world that is on fire/Feeling the catastrophe, but he knows he can fly away/He’s got both feet on the ground/And he’s burning it down/Got his head in the clouds/And he’s not backing down.

Refren: Oh, Obama’s on fire/Oh, Obama’s on fire/He’s walking on fire/Oh, Obama’s on fire, Oh, Oh, Oh….

Traducere:  E președinte și e-n flăcări/ Mai fierbinte decât o fantezie, singur ca o autostradă/Trăiește într-o lume în flăcări/Simte catastrofa, dar știe că poate zbura ( sigur, cu AirForce One)/ Are picioarele pe pământ/Și îi dă foc ( aoleu! oricum, nu se înțelege exact dacă pământului sau situației)/Are capul în nori (hopa! asta nu-i bine)/ Și nu dă înapoi  ( ceea ce-i și mai rău)/

 Refren: Oh, Obama e în flăcări/ Oh, Obama e în flăcări/Umblă pe flăcări/ Oh, Obama e în flăcări/Oh,oh,oh,ooooo…

 Chiar așa: oh, oh, oh, incendiu mare și vai de noi, de ei, de el. Și de ea, săraca.

 Aș vrea să continui, dar nu mai pot, căci lăcrimez. De râs, of course. Scriu aproape pe nevazutelea, din reflex. Mai sunt niște versuri cu Mihaela lui Obama, care arată ca o fată , dar când-colo e o flacără, plus ceva cu el sau ea ( nu disting bine între „he” sau „she”, așa e când scrii după cântare, nu după dictare) care  arde de se scoală lumea-n picioare, ba chiar luminează în noapte,  și amândoi ( Hussein si Michelle, his girl) conduc planeta,  arzi, iubi, arzi, adică burn, baby, burn, și tot așa. Jur. Ascultați dacă nu ma credeți, Dar, mă scuzați, nu mai pot continua, că rămân fără energie (tot de râs, bineînțeles), iar eu pe criză  economisesc. În plus, consider că ce v-am redat/tradus e suficient.

Ce vroiam să spun: e clar că fata cântă pe bani, în plus e și fană de Obama, na. După cum e la fel de clar că , deși e talentată ( repet, voce super, pian bine temperat), cei doi neuroni restanți și neangajați în activitatea ei muzicală, n-au ajutat-o prea mult să sesizeze ridicolul ( comic de-a dreptul) al situației. Ea doar a vrut să-i dedice o osana iubitului conducător.  And she did it. Pe stil nou. Ceea ce până la urmă nu-i rău, pentru că sunt convinsă că nu sunt  eu singura care a râs. Iar râsul, toată lumea știe, e sănătos.

Nu insist asupra aspectelor de ordin politic. Nu insist pe cultul  aberant și deșănțat al personalității lui Obama și nici asupra nebuniei care a cuprins, pe subiect, de câțiva ani încoace, o parte ( nu toată, slavă Domnului) din America. Nu acum. Poate altădată. Ce vroiam să subliniez acum e doar atât: că nu e sănătos să vă luați după capul artiștilor voștri preferați. Nici măcar atunci când și dacă sunt talentați. Ascultați-i, savurați-i, bucurați-vă cu ei, de ei, dansați, cântați, dar sub nicio formă nu  luați decizii, în viața personală, după opțiunile și asemănarea  neuronului lor. Nu-i totdeauna sănătos, zău.

În caz că totuși mai uitați, remember: Obama e în flăcări, Obama e în flăcări, Obama e în flăcări, Merge pe flăcări, E autostradă, Luminează în noapte, Săriți de-l stingeți, Oh, oh, oh.

Post scriptum unu: aveți cântarea despre care vorbeam mai jos. De altfel, frumoasă. Se aude și bine. Distracția începe pe la minutul doi.

Post scriptum doi: mulțumesc pe această cale realizatorilor emisiunii Aerobaza Kamikaze (Alexandru Hâncu zis Ducu, Marian Turosu zis, cred, Bărbosu și Alexandru Manțog zis Mantzy), care  mi-au dat , again, vești importante, de actualitate, într-un fel care, deși nu-i ușor în zilele noastre, m-a făcut să râd.

Post scriptum trei: a nu se  înțelege că, prin excepție, nu mai există și oameni inteligenți, responsabili printre artiști; există cazuri documentate; regula totuși rămâne, să n-o uitați.