România, o țara grea. Traian Băsescu și moștenirea sa (II)

“Nu poți crea democrație instant așa cum faci cafea instant.”“You cannot create instant democracy like you are making instant coffee.” Thomas Sowell, 17 iunie 2014

Arătam în prima parte (aici https://ihincu.wordpress.com/2014/06/21/romania-o-tara-grea-traian-basescu-si-mostenirea-sa-i/) ce Românie a preluat Băsescu în 2004, cu cine (partide, clasă politică), și pe votul cărui electorat.

Arătam, pe scurt, tot acolo, care a fost viziunea, programul politic, cu care a pornit și pentru care, în fond, a trebuit votat și merită susținut în continuare:

Mafia politico-economică (deja transpartinică, deși dominată de PSD) trebuia demantelată, instituțiile statului curățate de corupți și reformate, justiția întărită și eliberată de influența politică, domnia legii reinstituită, societatea (educație, sănătate) modernizată, și țara, cu totul, reorientată pe drumul către valorile civilizației occidentale (care rămâne cea mai liberă, liberală, prosperă, și avansată pe care a cunoscut-o vreodată omenirea).

Și mai spuneam ceva, pornind de la vorbele lui Thomas Sowell: că reconstrucția și reformarea unei societăți ia timp. Nu se întâmplă pe loc, așa cum faci cafea instant. Nu se întâmplă în ani, ci în generații. Dacă există voință politică și populară destulă. Și dacă există lideri potriviți. În fond, despre asta vorbim acum.

Băsism

Există puține personalități care, în istorie, s-au transformat în “isme”. Ale căror idei, viziuni, filosofii și practici, să fi avut o asemenea coerență și particularitate, încât să fi penetrat conștiința publică și limbajul comun de durată (intrat uneori în dicționare) purtând numele lor.

Există profeți: Budha, Isus, Mahomed- pe viziunea și personalitatea cărora s-au întemeiat religii; budism, creștinism, mahomedanism. Există gânditori politico-economici: Marx, Lenin, Keynes; marxism, leninism, keynesism (keynesianism?). Există oameni politici: Stalin, Thatcher; stalinism, thatchersim.

Nu știu dacă, păstrând proporțiile de țară mică, de periferie a civilizatiei, băsismul va intra în dicționar. Dar știu că a intrat în limbajul nostru comun mai degraba ca un stigmat. E timpul să se înțeleagă ce înseamnă de fapt. Pentru a se păstra și transmite corespunzător esenței sale particulare.

Ce a avut si are cu totul particular Basescu?

Poate că din tot ce am observat direct sau mediat, gândit și citit despre el, cel mai bine a fost descrisă particularitatea lui ca om politic autohton pe 10 iulie 2012. Atunci, în plină lovitură de stat dată de eternii lui inamici (coaliția borfașilor și anti-reformiștilor transpartinici) Andrei Cornea a scris într-un articol scurt și onest, publicat în Revista 22 și intitulat De ce a fost indispensabil Băsescu:

“Traian Băsescu reprezintă o combinație ra­ră de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune. […]. Fundamentul său este cel al ma­halalei (sau, dacă vreți, al plebei): de aici bancurile lui fără perdea adesea, de aici „hăhăitul“ celebru[…]Stilul său de conducere, perfect natural, cu o au­to­ri­tate înnăscută, este ceea ce mahalaua recunoaște, nu autoritatea dată de funcție. Cum se explică faptul că multă vreme după tăierile de salarii, mahalaua a rămas tăcută? Simplu: ea a recunoscut au­toritatea naturală a șefului, care e șef nu fiindcă alții l-au instalat, ci fiindcă este un conducător natural.[…]

Peste acest fundament, Băsescu a așezat – numai el știe cum – o viziune care se în­tâmplă să fie exact ideea unei părți nu foarte largi a populației: modernizarea sta­tului, înțelegând prin aceasta reforme ra­dicale în direcția statului de drept, a unei justiții imparțiale și eficiente, lupta îm­po­triva corupției, un nou sistem admi­nis­trativ, o nouă Constituție, o nouă educație etc. […]

Combinația aceasta neobișnuită dintre ma­hala și viziune a fost fericită și indis­pen­sabilă pentru progres, dar tot ea i-a adus pre­ședintelui necazuri. Nu o dată, intelec­tu­alii au strâmbat din nas, atunci când ma­halaua a răzbătut în comportamentul pre­șe­dintelui: „e prea conflictual“, au zis ei; iar mahalaua s-a înfuriat când „patronul“ i-a cerut să strângă cureaua în numele unei idei. Și astfel s-a născut ipocrizia uno­ra și ura celorlalți.

Fără Traian Băsăscu (dacă va fi demis la re­ferendum), „dreapta“, sau mai bine partea reformistă a societății românești, va avea mari probleme. Numărul nu e de partea ei, iar democrația privilegiază numărul.”

Traian Băsescu, against all odds, n-a fost demis la referendum.

Merită însă să (re)citiți articolul lui Andrei Cornea, căci, deși conține o viziune sumară și personală, rămâne valabil: http://www.revista22.ro/de-ce-a-fost-indispensabil-traian-basescu-16251.html Este un binevenit exercițiu de memorie, de contact cu adevăruri incomode și de temperare a propriilor emoții (simpatii și antipatii). Cu privire la emoții, vă previn:

Celor cărora le e simpatic (emoție, rețineți) Băsescu, intelectuali sau oameni simpli, le va fi greu să-l citească în cheia asta (“mahala”). Celor cărora le este antipatic din motive superficiale – aspiranți la “subțirimi” mondene și intelectuale, indiferent de condiția socială și intelectuală – le va fi greu să citească despre meritele actiunii și viziunii politice respective.

Însă luciditatea și onestitatea vă vor conduce, inevitabil, la concluzia validă, conținută în titlu: Băsescu a fost indispensabil. Un om politic rar, pe care istoria ni l-a scos în cale într-un moment crucial.

Să fim așadar onești: niciunul dintre intelectualii de dreapta, n-ar fi putut aduna în 2004 (nici acum n-ar putea, iata) milioanele de voturi necesare ca să învingă PSD și pe Adrian Năstase; neamul nostru nu-i vrea. Niciunul din politicienii cunoscuți, asumați de dreapta, n-ar fi putut; n-au anvergura necesară, indiferent de orientare. Și niciunul dintre noi n-are. Pentru asta trebuia să fii Traian Băsescu, să ai această personalitate, paradoxală și controversată, și aceasta viziune. Punct.

Băsismul lui Băsescu

Despre Traian Băsescu s-au spus multe. Multe se vor mai spune. Dar dincolo de viziunea lui politică și de portretul sumar făcut de Andrei Cornea în iulie 2012, aș mai avea câteva ceva de adăugat despre calitățile personajului, care-i exced defectele.

Calități pe care notez că mai toată lumea, în special justițiarii, imparțialii și moraliștii de dreapta, de pe margini, le uită. Tocmai acum, când, la ce ne așteaptă din toamnă încolo, de asemenea calități și caractere vom avea nevoie. De asta scriu acum.

Și îmi asum fără probleme cele ce urmează, peste criticile (justificate, gen Udrea, PMP, duritățile de limbaj, etc) pe care personal aș avea oricând să i le aduc. Pentru că sunt calitățile care m-ar face oricând să plec la luptă cu un Băsescu, pentru o cauză dreaptă, decât să fac pace cu intelectuali subțiri, la un dineu cu furculiță de argint, pentru una hîdă.

Marinar si comandant de vas. Pentru cine nu iubește marea și n-a navigat niciodată, e greu de înțeles. Trebuie curaj. Pentru că marea inspiră frică, iar curajul înseamnă să ți-o învingi. Pe mare trebuie respect și umilință față de ce-i mai tare decât tine, trebuie disciplină și inteligență ca să rămâi în viață. Și trebuie multă iubire de libertate. În mijlocul mării sau al cerului senzația de libertate e fără margini. Stiu asta, pentru iubesc și libertatea, și cerul, și marea, deși, nu de puține ori, mi-a fost teamă.

Ce nu știu și nu voi ști niciodată este cum e să fii comandant de (aero)navă. Să porți, în felul acesta, extrem, responsabilitatea pentru viața și siguranța altora. Spre deosebire de mine, Traian Băsescu știe și asta. E un fapt.

Rezistența. În ciuda probabilităților și așteptărilor, Băsescu n-a fost demis nici după a doua suspendare. A rezistat.

Și aici trebuie spus că rezistența lui a căpătat în 2012 dimensiuni istorice: din 2000, când a fost ales prima dată Primar General al Bucureștiului, și până acum, n-a putut fi doborât. Inamicul lui, același – coaliția antireformistă și cleptocratică dominată de PSD și elitele afiliate – a încercat permanent:

1.să-l discrediteze public și mediatic, intern și internațional – la Bruxelles în special.

2.să-l incapaciteze instituțional– Consiliul General al Municipiului Bucuresti, majoritar PSD, îi sabota sistematic, prin vot, toate proiectele inițiate de el, ca primar; coaliția parlamentară a borfașilor și impostorilor l-a suspendat de două ori, i-a sabotat permanent oamenii, partidul și proiectele legislative;

3. să-l bage la pușcarie – dosarul Flota, dosarul Nana.

Au eșuat.

Propriul lui partid i-a fost împotrivă masiv (uneori vizibil, alteori mai subtil, lucruri știute doar de insideri). Membri ai propriei familii (mezina și fratele) i-au vătămat credibilitatea și, deseori, sabotat viziunea și întreprinderile politice. Uneori (vezi cazul Udrea), și le-a sabotat singur, din pacate.

Presa nu i-a fost decât în minoritate, cu multe rezerve, și mai mult în momente de criză, favorabilă.

Totuși, a rezistat. Și a mers împotriva curentului antireformist, cleptocratic.

Regruparea. Nu puține au fost momentele când am crezut că din atacurile masive, politico-mediatice, sau din propriile erori, Traian Băsescu nu-și va mai reveni. De tot atâtea ori m-a surprins capacitatea lui de a se regrupa și de a reveni, parcă revigorat.

Consecvența. Au fost momente când mi s-a părut că și-a abandonat viziunea și principiile. M-am înșelat. Timpul mi-a demosntrat.

Autenticitatea. Au fost momente când am crezut că e fals în ieșirile lui publice. Totusi, una peste alta, Băsescu rămâne autentic și când râde, și când se enervează, și când punctează, și când ratează, și când gafează, și când e tare, și când e vulnerabil.

Patriotism, oameni și Dumnezeu. Nu-mi pot imagina că cineva își poate asuma o carieră și o întreprindere politică așa cum a făcut Traian Băsescu, against all odds, adică împotriva sorților de izbândă și probabilităților, fără să-si iubescă țara și oamenii, așa cum sunt. Sau fără să creadă, într-un anume fel, în Dumnezeu. De undeva, și de deasupra, nu doar dinăuntru, trebuie să vina puterea și anduranța asta bătăioasă, ieșită din comun.

Prețul plătit. Traian Băsescu știe că toate au un preț și știe să-l plătească.

Mi-e greu să estimez prețul pe care personal l-a plătit pentru a întoarce România din drumul ei greșit pe direcția viziunii lui. Întâi pentru că nu sunt în pielea lui. Apoi pentru că n-am pilotat niciodată, prin furtuni sau împotriva curentului, o navă mare, cu încărcătură greoaie, și nu din cele mai grozave; iar România ultimilor 10 ani asta a fost.

Habar n-am ce-nseamna experiența asta, cât efort presupune sau câte sacrificii personale. Dar știu că n-aș fi făcut față.

Și mai știu ceva: că prețul e cu atât mai mare, cu cât lucrul are mai multă valoare. Ori, viziunea și întreprinderea acestui om politic valorează fix supraviețuirea și reformarea acestui stat și a acestei națiuni. Cine n-a înțeles asta, degeaba e român.

În fine, dacă mai există unii care se îndoiesc de autenticitatea, consecvența și credința lui Traian Băsescu în necesara reformă a statului sau de responsabilitatea cu care și-a asumat-o, să se gândească doar cât l-a costat să aleagă între independența justiției și libertatea fratelui său.

Una peste alta, băsismul rămâne o chestiune de caracter. Unul aparte, fără să fie impecabil. Și de viziune.

Despre băsismul nostru și de ce rămâne necesar, în ultima parte.

(va urma)

Update decembrie 2014: si daca tot n-ati inteles (poate n-am rezumat eu corect), recomand calduros si aceste excelent text semnat Gabriel Liiceanu, intitulat  Portret de presedinte la capat de mandat, care se incheie asa:

„Scriind toate acestea, mă lasă rece de pe acum huiduielile unei părți dintre contemporanii mei. Le pun dinainte în paranteză sau mi le asum, știind că peste câteva decenii, când nici eu și nici huiduitorii nu vom mai fi, ele vor fi fost deja absorbite în praful timpului.”

Textul integral, care chiar merita (re)citit, pe link:

http://www.contributors.ro/editorial/portret-de-pre%C8%99edinte-la-capat-de-mandat/