Ioana Hincu

Philadelphia versus Bastilia. America versus Franța. Două viziuni.

In Solutii on Iulie 13, 2013 at 10:36 pm

Să vă spun o poveste:

În luna iulie a fiecărui an, două mari națiuni își sărbătoresc ziua națională. America pe 4, Franța pe 14. Se știe. Din păcate, semnificația celor două date și amprenta lor istorică asupra întregii lumi prea puțin se înțeleg, și  nu doar la noi.

Simboluri și sărbători naționale

Prima națiune (americană), pe 4 iulie, acum 237 de ani, dărâma niște ziduri mentale (politice, socio-culturale) și îmbrățișa independența (reală) pe bază de viață, libertate și căutarea fericirii individuale, sub autoritatea lui Dumnezeu. Toate astea consemnate într-o declarație semnată la Philadelphia, în 1776: Declarația de Independență  față  de Imperiul Britanic a celor 13 colonii devenite astfel  Statele Unite ale Americii.

Asta consideră națiunea americană definitoriu pentru ea și aniversar, indiferent cine o conduce, mai mult sau mai puțin conform cu ideea. O chestiune de legitimitate și de principii morale proprii naturii umane,  limpede și magistral formulate.

A doua națiune (franceză), pe 14 iulie, 13 ani mai târziu, dărâma niște ziduri  de piatră, ale Bastiliei, și îmbrățișa demența revoluționară pe bază de egalitate, libertate și fraternitate (?) abstract-populist formulate, sub autoritatea toporului (ulterior rafinat în ghilotină), lepădându-se, cel puțin parțial și temporar, de morala divină.

Asta consideră națiunea franceză definitor pentru ea și aniversar. Declarația aferentă, de principii revoluționare, intitulată  Declarația drepturilor omului și cetățeanului, din august 1789, are un conținut subsecvent unor filosofii nu tocmai fericite (de tip Jean Jacques Rousseau) și un rol secundar. Revolta maselor înfuriate (câteva zeci de mii, istoria zice că patru) împotriva zidurilor de piatră primează în plan spiritual. O chestiune de popularitate, mai puțin de legitimitate sau de principiu solid fundamentat moral și  natural. Pacat.

Este vorba până la urmă de simboluri asumate și celebrate doua sute de ani. Care spun mult și se reflectă până azi în diferențele dintre destinele celor două națiuni. Sau altfel spus, puține lucruri începute prost evoluează  bine.

Două declarații, două fundamente, două viziuni

Viziunea franceză

Pe mine m-au învățat la școala (de drept) românească, în anii ‘90, un lucru la care am fost și am rămas recalcitrantă: că  Declarația drepturilor omului și cetățeanului (Franța, august 1789), temelia spirituală a revoluției franceze, este carta principiilor fundamentale ale democrației moderne. Argumentul suprem: uite ce de țări din Europa continentală și America latină au îmbrățișat revoluționar sistemul. Ba l-a îmbrățișat și Uniunea Europeană (Carta Europeană  a Drepturilor Omului 1950).

Spre ghinionul celor care m-au învățat asta, precum și a autorității lor moral-științifice asupra mea, aici m-au pierdut. Desigur, la prima lectură, textul dă bine. Iar dacă n-ai termen de comparație, pare în regulă, aproape umanist. Aproape. Doar că nu prea. Declarația franceză este fără îndoială un text legal și instituțional  revoluționar, numai că într-un fel destul de nefericit, adică amoral, respectiv abstract și riguros separat de ceea ce dă legitimitate, coerență și stabilitate oricărui text legal: principiul moral aplicat la natura umană.

Sunt în textul ăsta, niște chestiuni care, dacă nu te pun pe gânduri și nu te fac măcar circumspect, ai o problemă. Una mare.

De exemplu, cele 17 articole ale Declarației franceze, includ trei categorii de drepturi: ale omului, ale cetățeanului și ale societății. Deci omul, cetățeanul și societatea sunt entități distincte, separate, ba chiar în conflict de interese se pare. În fine, ca flotare logico-juridică pare interesantă. Interesant ca un silogism eșuat  din start, de la premisa majoră (asta-i problema utopiilor revolutionare, pornesc de la premise false, improrii naturii umane).

Ori, problema este că legile or fi reguli abstracte, impersonale, principii de maximă generalitate, dar au finalitate practică: ele trebuie să mențină societatea (oamenilor, nu pe a maimuțelor sau clonelor) într-un echilibru posibil, benefic și just dpdv moral. Când separi legea de concretul și complexitatea SPIRITUALĂ a naturii umane, când o desprinzi de relația concret socială, când o lipsești de fundament moral concret,  când prin lege poziționezi societatea ca pe un organism abstract și distinct de, ba chiar  prevalent asupra membrilor săi, atunci legea își pierde legitimitatea și finalitatea benefică față de om, cetățean, individ, ziceți cum vreți.

Vorba lui Edmund Burke (critic consecvent și coerent al revoluției franceze și principiilor ei, si susținător al celor americane) care ironic se întreba: “Ce rost are să discuți dreptul abstract al omului la mâncare și doctorii? Problema se pune asupra metodei de a le procura și administra. În această deliberare, voi recomanda întotdeauna să chemăm în ajutor mai degrabă pe fermier sau pe doctor, decât pe profesor” (Reflecții asupra revoluției  franceze, 1790). Altfel? Nu poate ieși decât prost. După cum s-a văzut. După cum rezultă în continuare. De unde? Din istoria tulburătoare, inconsecventă și violentă a tuturor națiunilor care au îmbrățișat  setul francez de principii, în acest fel. Desigur, pe Burke, care avea bun simț și gândire profundă, contemporanii săi europeni l-au cotrazis vehement. Pentru că nu l-au înțeles. Și nici nu l-au crezut când a prevăzut o evoluție dezastruoasă revoluției franceze. Așa-i când omul este peste vremuri și înaintea lor. Desigur, istoria i-a contrazis pe criticii lui și  l-a confirmat pe Burke.

Viziunea americană

Când am manifestat eu prima dată recalcitranță la principiile Declarației și revoluției franceze habar n-aveam de Edmund Burke. Făceam, desigur, o opoziție mai mult intuitivă și de bun simț juvenil.  Sau cine știe, poate că se lega cu faptul că-n în anii ‘50, bunicii mei nu pe francezi îi așteptau să-i elibereze, ci pe americani. Iar în anii ‘80, deși eram mare fană de Pif și benzi desenate franțuzești (eram copil),  mie nu Francois Mitterand îmi spunea că Uniunea Sovietică este Imperiul Răului și nu el îl soma public pe Gorbaciov să dărâme zidul Berlinului, ci Ronald Reagan, al 40-lea președinte american, nu francez.  Ghinion: eu am ținut minte, deși benzile desenate (re)publicate în Franța (Asterix, TinTin, La Jungle en folie, șamd) și acum îmi  plac la nebunie.

Plus apucasem să citesc (trăiască biblioteca ambasadei SUA la București) cealaltă Declarație, cea americană, plus Constituția americană cu tot cu amendamentele ei. Ăsta da ghinion pentru profesorii mei. Iată de ce:

În Declarația americană, se vorbește despre Legile Naturii și Legile lui Dumnezeu, singurele care legitimează moral și îndreptățesc pe om în întreprinderile și revoluțiile lui. Poate că sună romantic și idealist. Istoria însă a demonstrat  că este doar o dovadă de excepțional, practic și axiomatic bun simț.

În Declarația americană se vorbește despre  respectul decent față de opiniile semenilor. Decent, rețineți. Despre inalienabilitatea drepturilor fundamentale ale oricărui om (lăsați cetățeanul)  derivată din observarea atentă a naturii umane, așa cum a fost proiectată de Creator. Despre adevăruri concrete, evidente prin ele însele, cum ar fi acela că toți oamenii (nu doar americanii) au niște drepturi natural și moral justificate, printre care cele mai importante sunt  viața, libertatea și căutarea fericirii, atât cât se poate. Plus proprietatea privata.

În Declarația americană nu se vorbește, în separație abstractă, despre om și cetățean versus societate. Nici despre dreptul colectivului (societății) asupra individului.

În Declarația americană  se vorbește în schimb despre guverne (care tot din oameni sunt formate) și justețea puterilor lor (just powers), despre legitimitatea guvernării derivată din consimțământul celor guvernați în scopul de a le proteja și consolida ACESTE drepturi concrete, naturale și fundamentale: viața, libertatea și căutarea fericirii (nu neapărat găsirea).

În Declarația americană de independență se mai vorbește despre experiența umană, despre învățăturile ei și despre moderație. Despre prudența în răsturnarea diverselor guvernări. Dar și despre responsabilitatea celor guvernați față de ei înșiși și drepturile lor, despre datoria de a se opune unui lung șir de abuzuri și uzurpări din partea guvernanților, înlocuindu-i  pe uzurpatori cu guvernanți mai buni, NU mai răi!

Și mai are ceva Declarația americană: 56 de semnatari , toti oameni educati, cu stare, cu meserii respectabile (avocați, medici, liberi întreprinzători), adică oameni LIBERI, stăpâni pe viețile lor. 56 de reprezentanți în care oamenii din coloniile lor au avut încredere, cărora le-au încredințat, practic, soarta lor. 56 de oameni care n-aveau nimic de câștigat material și social, dar totul de pierdut prin semnarea acestei declarații autentic revoluționare. (aici povestea lor:  http://archive.rushlimbaugh.com/home/folder/american_who_risked_everything_1.guest.html)

N-aveau nimic altceva de câștigat DECÂT libertatea și principiile lor morale, NU DOAR PENTRU EI, CI PENTRU COMUNITĂȚILE LOR. Iar pentru asta au riscat  pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare (pentru trădare după legea britanică), adică viața lor plus averile  pe care sub legământ le-au pus la bătaie, ba și ruinat în acest autentic revoluționar război.

De ce au făcut-o? Păi scrie la finalul declarației, înainte de semnături: în numele Providenței Divine și a onoarei Sacre.  Din onoare și principii morale. Nu de furie, nu de foame, decât cel mult de libertate și de-o lume mai bună, cu Dumnezeu deasupra lor. One nation under God, vorba lui Ronald Reagan. Și toți au demonstrat prin exemplu personal că astea n-au fost vorbe-n vânt, simple lozinci patriotarde sau abstracțiuni, după cum niciun cuvânt din Declarația americană nu este. Dovadă stau, cu toate abaterile inerente, istoria și evoluția acestei națiuni.

Desigur, Fondatorii națiunii americane sunt considerați de intelectualii progresiști europeni sau americani niște retrograzi, bigoți și fanatici religioși – toți erau creștini și chiar credeau în Dumnezeu. Ce să spun? Vorba fratelui meu: dacă astea-s rezultatele fanatismului religios creștin, atunci hai să fim și noi fanatici creștini ca Fondatoriii Americii.

Cam așa stă treaba cu cele două viziuni. Dacă veți avea vreodată bunăvoința să lecturați atent și comparativ cele două texte, dar și reflecția lor în evoluția celor două națiuni, veți constata singuri că stiu ce spun. De exemplu:

Consecințele celor două viziuni

În Lumea Nouă, de peste ocean:

Din 1787 și până-n prezent,  America are una și aceeași constituție. Amendamentele ei, primele 10, intitulate Bill of Rights (Carta drepturilor cetățenilor americani) au fost adoptate în următorii doi ani, până în 1789. Toate stau în picioare și în vigoare și azi. Chiar dacă unii, gen administrația Obama (nu numai), le siluiesc sau cel puțin încearcă. Chiar dacă Curtea Supremă de Justiție a SUA, funcție de cât de liberal-progresistă îi este componența, o mai zbârcește câteodată la interpretare. Același lucru rămâne valabil și pentru următoarele 17 amendamente, adoptate în următoarele două sute de ani. Adică după îndelungi deliberări. Prudent, după cum recomandau fondatorii națiunii și autorii declarației și viziunii.

 Ce rămâne semnificativ și remarcabil totodată este că americanii de rând, chiar mai mult decât politicienii, judecătorii sau funcționarii publici, iau lucrurile astea în serios și acum, după două sute de ani.

Poate n-o fi întâmplător. Poate că asta este amprenta pe care fondatorii națiunii americane au vrut și AU REUȘIT să o imprime solid, cumpătat, viitorului națiunii lor. Se cheamă coerență. Se cheamă viziune realistă, profund umanistă, benefică și  morală. Adică un început bun.

Dincoace, pe Bătrânul Continent, în Franța abstract-progresist-revoluționară lucrurile stau diferit:

În prima sută de ani după Bastilia, bazându-se pe drepturile omului și cetățeanului, Franța a avut trei monarhii constituționale, două imperii și trei republici. Printre președinți, câțiva au fost monarhiști – știu, pare un oximoron, însă e realitate. Iar unul s-a întrecut pe sine în satiră și umor, autoproclamandu-se împărat (nepotul primului Napoleon). Un președinte devenit împăratul Napoleon numărul trei.

Francezii însă nu s-au oprit aici. Până la urmă, au mai fondat două republici. Cea de azi este a cincea.

 Au avut, desigur, și niște constituții. Cam multe. Unele nici nu s-au numit așa, ci carte sau legi constituționale. Între 1791 și 1958 au pus la cale nu mai puțin de 16 asemenea legi fundamentale. Fiecare instituia alt regim constituțional: monarhii, imperii, consulate, directorate, republici, care mai parlamentare, care mai prezidențiale. Francezii  s-au hotărât greu cum e cu separația și echilibrul (sau mai degrabă dezechilibrul) puterilor în stat: când cădea zarul inspirațional iluminist (referință la iluminismul francez)  pe legislativ, când pe executiv.

În spiritul eufemistic al corectitudinii politice, am putea denumi evoluția constituțională  franceză a acestor 200 de ani revoluționari … regim instituțional ezitant. Și am putea spune că la instabilitate constituțională și instituțională, aproape că și pe noi ne-au surclasat (noi n-am avut din sec. XIX încoace decât Regulamentele organice plus 7 constituții, două tipuri de monarhii și trei republici -€“ una populară, una socialistă, să le zicem parlamentare, deși Marea Adunare Națională era orice numai parlament democratic nu; plus asta de acum, social-democrată și semi-prezidențială).

Se cheamă incoerență și lipsă de viziune practică pe termen lung.

Așa-i când legea este amorală, un simplu exercițiu abstract, artificial separat de natura umană și de autoritatea Celui Care ne-a creat: stabilitatea și coerența, legitimitatea legislativă și instituțională, ba chiar democrația, devin deziderate eșuate și  iluzii rapid spulberate.

De ce povestea asta și de ce acum

În primul rând pentru că suntem în iulie și atunci se aniversează cele două națiuni.

În al doilea rând pentru că la noi chestiunile astea nu se prea cunosc și nici nu se dezbat principial, onest și corect, ci mai degraba triumfalist si festivist. Iar Franța și America sunt două state-națiuni la care mulți ne uităm cu jind și la care ne raportăm; însă, din păcate, după criterii subțiri. După vin, mâncare, modă, (artă si literatură mai puțin, deși aici e mult de savurat), filme, televiziuni plus  sloganuri. Cu alte cuvinte, mai mult după impresii si emotii efemere Dintre care, singurele criterii actuale si populare rămân mâncarea și vinul – admit ca la capitolul ăsta în Franța totu-i mai bun.

Chestiunile social-culturale, istorice, de principiu (cele economice de aici derivă) rămân însă pe cât de serioase, pe atât de nebuloase. Dovada: învățământul superior românesc pe mine m-a învățat că principiile revoluției franceze sunt temelia democrației moderne de succes … Succes fără  succes.  În schimb principiile excepționale pe care s-a fondat, a evoluat continuu și rezistat națiunea americană  sunt prea puțin aprofundate, dar permanent discreditate pe bază de ignoranță și folclor ideologic progresist. Iar rezultatele se văd: confuzie, inerție, declin evident. Să ne revenim!

De asta povestesc din când în când istorii fundamentale – unde n-ai fundament solid, vai de construcție. Pentru că aproape nimeni (excepțiile nu se socotesc) nu le povestește util, onest, simplu, pe înțelesul oricui. Și asta mă scoate din răbdări. Căci dacă principii și direcție tot n-avem (căci n-avem), iar în trecutul nostru (deloc fericit) nu prea  găsim la ce să ne raportăm programatic pentru succes democratic, ar trebui să importăm de la cei care ne-au luat-o de mult înainte. Mersul firesc al lucrurilor ăsta e: novicii învață de la cei mai experimentați, mai înțelepți. Valabil și pentru națiuni. Problema deci așa se pune: de unde învățăm și ce model urmăm. Atât. 

Și da, știu, e greu s-o iei de la capăt. E greu să schimbi mentalități; durează generații. E greu să te lupți cu mituri, legende și celelalte povești, mai ales când nu știi sau ai uitat să gândești – aici ne aflăm noi, acum, în mare majoritate. Dar undeva, cumva, trebuie început și perseverat.

Și știu: n-a mai rămas niciun continent virgin de cucerit. Iar cu tot cu țară nu ne putem muta pe alt continent, eventual mai la vest (deși peste 3 milioane de români = peste 10% din națiune s-a mutat deja). Însă aici e vorba de principii și de-o anume asumare rațională, nu de-o mutare în spațiu, decât mental și cognitiv. Asta se poate face  oriunde, cu creierul LIBER și voința proprie. Sau nu. 

 Chestie de opțiune și de viziune până la urmă. Și nu-i de optat între chiar atât  de multe viziuni.

Finalmente modele de urmat și opțiuni sunt relativ puține, iar unele au avantajul istoric că sunt probate prin rezultat. Finalmente e vorba de utopii eșuate (gen socialism, progresism) versus realitate de succes (gen liberalism clasic/conservatorism anglo-american). De tiranie versus libertate, de incoerență versus stabilitate, de sărăcie versus prosperitate, de libertinaj perdant (care nu-i libertate civilizată) versus moralitate.

Finalmente, și Franța, și America fac parte din Occidentul  mult visat și mai bun, clar mai bun decât patria noastră. Dar merită reținut că ele sunt rezultatul a  două direcții, a două viziuni diferite, ambele revoluționare, APARENT SIMILARE, doar că NU sunt. Franța și America au avut și păstrează  (încă) alt drum.  Judecați singuri, însă atent și profund, care-i mai bun.

Inchei totuși pe o notă veselă, pentru că vine 14 iulie: Vive la France! că țara-i mare, cultura ei mare, Mediterana frumoasă, mâncarea gustoasă și  vinul bun.

 

 

Post scriptum: animația de mai jos este din Parisul vesel. Ăla micu’, cel care face praf râma, e Robespierre 🙂

Update:  S-a supărat lumea. Firește: miturile revoluției franceze și ale autorilor ei (i)morali sunt bine înfipte în conștiința multor conaționali (cu siguranță și a unor internaționali, îndeosebi europeni sau latino-americani). De fapt, cu sau fără supărare, cu privire la revoluția franceză, la ororile și principiile derivate, eu am fost delicată; m-am oprit așa, inițiatic, la defecțiunile originare, de principiu și premisă majoră, ale Declarației.

Opinii mult mai transante (cu tot cu referințe documentare) găsiți aici:

http://www.culturewars.com/CultureWars/Archives/Fidelity_archives/parricide.html

 

Nu trebuie să fiți de acord. Doar să citiți și, eventual, pentru a vă fundamenta serios contra-argumentația, să mergeți mai departe cu documentarea (pro și  contra).

Valabil si pentru principii.

Vă invit în acest sens la lectura minunatului Contract socialJJ Rousseau (de referință în educația academică socio-umanistă românească, numai că fără critică serioasă). Mostră : „Aşadar, se poate spune că familia este cel dintâi model al societăţilor politice: şeful este imaginea tatălui, poporul – imaginea copiilor; iar toţi laolaltă, născuţi egali şi liberi, nu-şi înstrăinează libertatea decât pentru folosul lor. Cu o singură deosebire: în familie dragostea tatălui către copii se achită prin grija ce le-o poartă, pe când în stat plăcerea de a conduce se substituie dragostei pe care şeful n-o are faţă de poporenii săi.”  Știu, dacă mai aveți bun simț (nu trebuie altceva) și mintea trează, vă veți amuza. Propoziție cu propoziție. O aberație. Doar că unii au luat-o în serios și tradus-o în fapte. Unii, în special politicieni, o fac și azi, și așa își justifică ei moral și rațional abuzul (paternalist) de putere.

Lecturați și despre Robespierre iacobinul, despre isprăvile și pledoariile lui. Spre exemplu celebra pledoarie în favoarea executării regelui Louis XVI fără judecată (Robespierre era avocat și politician, mare gânditor progresist, iluminat) în care împricinatul  spunea: ” Victoria poporului a stabilit că Louis a fost rebel; de aceea Louis nu poate fi judecat; el este deja judecat. El este condamnat, sau republica nu poate fi exonerata (absolvită). A propune un proces pentru Louis XIV, în orice manieră, înseamnă a retroceda despotismului regal și constituționalității „

Cu alte cuvinte, legea, judecata dreaptă, pe bază de dovezi, argumente și fapte (cum zice al 5-lea amendament la Constitutia americana), nu contează. Ce contează este justiția și judecata populară, care nu pot fi confirmate și abolvite de vină (crimele revoluționare) decât prin crimă  – execuție fără justă și legală judecată asta înseamnă, oricât ar fi de populară.

O retorică aberantă, desigur, însă preluată de multe regimuri progresiste, marxiste, totalitare ulterioare, mai ales partea cu poporul știe mai bine, peste lege, și cu crima în numele poporului. Vorba vine,  căci nu s-a făcut plebiscit pe temă, să se vază cam ce vrea poporul care e mare; deci raționamentul nu e doar criminal, populist, dar și fals. O retorică înspăimântătoare. Dacă nici aici nu sesizează nimeni nimic în neregulă … Atunci Vive la Revolution și să ne păzească  Dumnezeu!

 

Anunțuri
  1. Tare-i frumos scris! Nu stiu de ce, ca n-am citit nimic de el, dar parca e scris de Benjanim Franklin.

  2. […] Vă recomand să o treceţi pe Ioana în lista voastră de lecturi la cafea. Merită. Măcar pentru astfel de pasaje: […]

  3. Felicitari; subscriu.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: